Pubertatea şi adolescenţa
În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se pot diferenţiaa două stadii:
- pubertatea (10-14 ani ) - dominat de o creştere intensă (puseu ), accentuarea dimorfismului sexual cu o gamă largă de rezonanţe în dezvoltarea psihică, precum şi dezvoltarea mare a sociabilităţii (mai ales pe orizontală ) .
Aspectul controversat al acestei vârste este tributar schimbărilor impetuoase din planul fizic şi al eforturilor de adaptare la solicitări din ce în ce mai ample. Viaţa afectivă, interioară, se diversifică şi se exprimă prin dezvoltarea mobilităţii mimice, expresivitatea privirii, amplificarea funcţiilor de comunicare precum şi prin maturizarea modului de relaţionare cu ceilalţi. Spre sfârşitul perioadei trăirile emoţionale devin foarte complexe. În ceea ce îi priveşte pe egali se dezvoltă spiritul de competiţie, iar în ceea ce priveşte relaţiile cu părinţii, acestea pot deveni din ce în ce mai tensionate ca urmare a manifestării opoziţiei, a tendinţei de independenţă, concomitent cu existenţa unei nevoi crescute de grijă, ocrotire şi protecţie din partea acestora. Se conturează dorinţele, aspiraţiile, idealurile şi rolurile corespunzătoare acestora, se intensifică viaţa socială şi apar grupurile mixte. Creşterea este uneoi impetuoasă şi este însoţită de momente de oboseală, dureri de cap, iritabilitate. Conduita generală este alternantă, cu momente de vioiciune, exuberanţă copilăroasă, dar şi apatie, lene, stări conflictuale. Se întăreşte sentimentul de apartenenţă la generaţie, care alimentează experienţa intimităţii prin prietenie, colegialitate, solidarizări în situaţii critice, dar şi agresivitatea.
- adolescenţa (14-18/20 ani ) - dominată de adaptarea la starea adultă, procesul de câştigare a identităţii, intelectualizarea pregnantă a conduitei şi adolescenţa prelungită (18/20-24/25 ani ) - dominată de integrarea psihologică primară la cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi de opţiune maritală.
Este perioada în care se produce o dezvoltare intensă în plan psihic şi se stabilizează structurile de personalitate, având loc ieşirea din societatea de tip tutelar/familial şi intrarea în viaţa social-culturală mai largă. Pe plan psihologic adolescenţa este marcată de următoarele trăsături:
- căutarea identităţii de sine;
- căutarea unui set personal de valori;
- achiziţia abilităţilor necesare pentru o bună interacţiune socială;
- câştigarea independenţei emoţionale faţă de părinţi;
- nevoia de a experimenta o varietate de comportamente, atitudini şi activităţi.
Preadolescenţa (14-16/18 ani ) este etapa de stabilizare a maturităţii biologice, individualizare (pe plan intelectual şi relaţional ) şi dezvoltare a conştiinţei de sine.
Marea adolescenţă (16/18-20 ani ) se caracterizează printr-o intelectualizare intensă (dezvoltarea gândirii abstracte ) şi lărgirea încorporării de conduite adulte. Independenţa se exprimă mai natural, se dezvoltă originalitatea, iar individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice. Socializarea este intensă iar aspiraţiile şi vocaţiile profesionale se conturează mai clar.
Adolescenţa prelungită (18/20-25 ani ) este caracterizată de o viaţă sentimentală intensă dar relativ stabilă precum şi de integrarea în diverse forme de muncă / studii. Este perioada angajărilor matrimoniale ce urmează definitivării rolului sexual.
Reacţiile specfice vârstei cuprind:
- dezvoltarea conştiinţei de sine / identităţii (percepţia sinelui: imaginea corporală, ego-ul, sensul, rolul şi statutul social şi sexual ) .
- ieşirea din conformismul infantil (câştigarea independenţei: emoţională - de confort afectiv şi de apartenenţă, de mentalitate - a valorilor şi material-economică ) . Un rol important îl au modelele şi valorile asociate acestora precum şi limitele impuse/acceptate de mediu/familie.
- se dezvoltă identitatea vocaţională prin autocunoaştere şi descoperirea posibilităţilor şi capacităţilor, precum şi a intereselor.
Elemente importante ale acestei perioade sunt: afirmarea de sine, tendinţa spre autonomie, dar şi integrarea socială, ataşamentul faţă de colectiv/prieteni/grup, căutarea de modele, autocunoaşterea, conturarea intereselor.

Tinereţea şi vârstele adulte
Tinereţea (24/25-31/35 ) este dominată de amplificarea identităţii sociale şi trăirea intensă a experienţei iubirii, cu debutul vieţii de familie. Această perioadă este influenţată de pendularea între intimitate şi socializare, iar dragostea şi munca îşi definesc locul în structura de conţinut a personalităţii. Tinereţea este perioada de vârf a dezvoltării, în care au loc punerea deplină în valoare a potenţialului fizic şi psihic, stabilizarea şi maturizarea biopsihică şi echilibrarea subidentităţilor socială, profesională, maritală, parentală, subidentităţi care se reflectă şi se manifestă în/printr-o structură complexă de relaţii interpersonale. Toate aceste conduc la o restructurare a planului intern şi la apariţia caracteristicilor specifice adultului tânăr. Întrebarea specifică adolescenţei (Cine sunt eu? ) se transformă în întrebări de tipul "cum pot să îmi rezolv în practică aspiraţiile?" sau "încotro mă îndrept?".
Direcţiile de dezvoltare specifice tinereţii sunt:
- stabilirea identităţii eu-lui (definirea clară a rolurilor şi dezvoltarea unei opinii stabile cu privire la sine ) ;
- independenţa relaţiilor personale - dezvoltarea de relaţii intense cu ceilalţi;
- creşterea intereselor;
- umanizarea valorilor - stabilesc legături între norme, cerinţe morale şi evenimente de viaţă.
- extinderea ocrotirii - devin mai interesaţi de sprijinirea celor cunoscuţi/a celor care suferă.
Au fost identificate următoarele caracteristici ale structurii de personalitate la tineri:
Pozitive: energie şi dinamism, orientarea expresă către viitor, aspiraţii înalte, generozitate şi încredere în ceilalţi, curaj şi temeritate, preţuirea onoarei, a spiritului de dreptate, dar şi a banilor şi confortului.
Negative: încăpăţânare şi impresia că ştie totul mai bine decât ceilalţi, înclinaţia de a face numai ce le place, narcisism şi egocentrism, au o anumită doză de iresponsabilitate în deciziile şi angajările lor.

Criza de vârstă de la 30 de ani - perioadă caracterizată de reevaluarea valorilor şi scopurilor vieţii şi reevaluarea critică a Eu-lui. Este generată de nevoia de stabilizare a locului în viaţa adultă.

Vârstele adulte - perioada adultă este caracterizată de câteva trăsături specifice: o conştiinţă de sine lărgită, relaţii şi raporturi intime, securitate emoţională fundamentală, preocupări obiective, armonie relativă cu propriile achiziţii din experienţa personală. În această perioadă atitudinile sunt influenţate mai ales de: concurenţa socială şi profesională, situaţia familială, interiorizarea lumii şi a imperfecţiunilor ei reale, ocupaţiile monotone ale vieţii cotidiene, interiorizarea caracterului definitiv al propriului destin, confruntarea cu finitudinea existenţei în lumea reală. Periodizarea vârstelor adulte este influenţată de amprenta trărilor subiective legate de acţiunea trecutului, prezentului şi viitorului: trecutul poate fi asimilat sau neasimilat, prezentul poate fi perceput ca fiind constructiv sau cu obstacole, iar viitorul poate fi deschis, opac sau ameninţător.
Prima perioadă adultă (35-45 ani ) - este o vârstă de stabilitate, cu activitate profesională intensă, activă şi creatoare. Statutele şi rolurile sociale sunt mai încărcate de responsabilităţi, iar în viaţa de familie se dezvoltă conţinutul subidentităţii de părinte.
A doua perioadă adultă (45-55 ani ) - se diluează subidentitatea de partener şi de părinte în paralel cu o creştere a responsabilităţilor în plan profesional şi socio-cultural. Se conştientizează simţul reuşitei şi al împlinirii, şi respectiv al nereuşitei/neîmplinirii.
Perioada adultă prelungită (55-65 ani ) - este, mai ales pentru femei, o perioadă critică şi se caracterizează în special printr-o oarecare diminuare a forţelor fizice. Este dominată de procesul dezangajării profesionale, se accentuează simţul reuşitei/ratării şi poate să apară anxietatea legată de momentul pensionării.

Cele mai critice momente ale ciclurilor vieţii sunt perioadele de trecere de la 16 la 25 de ani şi cele de după 50 de ani. Literatura de specialitate menţionează de asemenea prezenţa şi manifestarea crizei de la 40 de ani datorată în principal modificărilor în structura familiei.

Vârstele de regresie
OMS distinge următoarele categorii:
- vârsta medie/de tranziţie: 45-59 ani;
- vârstnici: 60-74 ani;
- bătrâni: 75-89 ani;
- longevivi: peste 90 ani.
Vârsta a treia (după 60/65 ani ) este o perioadă de fragilitate şi involuţie, de scădere accentuată a capacităţii de funcţionare a organismului şi este caracterizată de apariţia diverselor probleme clinice pe fondul modificărilor de ordin anatomic, fiziologic, psihologic şi social.
Pe măsură ce vârsta creşte tipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activităţi, relaţiile se restrâng şi se modifică semnificativ, subidentitatea profesională se dezoficiază dar subidentitatea maritală rămâne esenţială, subidentitatea parentală este revigorată de apariţia nepoţilor, dar apoi se contractă uşor. În perioada marii bătrâneţi poate avea loc o disoluţie de sine; apar frecvent stările depresive, scăderea puterii de concentrare şi a randamentului, precum şi îngustarea ariei de interese şi a intensităţii acestora. Se pot manifesta declin psihic, lentoare a proceselor psihice, senilitate, tendinţe de izolare, emotivitate accentuată, capricii. Declinul psihic este condiţionat de:
- natura subiectivă şi structura anatomo-fiziologică a individului;
- condiţiile de mediu;
- rezistenţa organică şi rezistenţa SNC.
Modul de viaţă pe care l-a pus în practică persoana, precum şi factorul genetic îşi pun amprenta asupra evoluţiei la vârsta a treia.

Bibliografie: Marinela Tănase - Psihopedagogia adolescenţilor, tinerilor şi adulţilor - Note de curs, ed. Ars Libri.