Modul in care o persoana este in lume in orice momennt anume al vietii sale poate fi urmarit pe o harta generala a existentei umane ce distinge 4 dimensiuni fundamentale ale acesteia. Fiecare din aceste dimensiuni contine o provocare existentiala si un paradox a carei tensiune interna ii alimenteaza insasi forta.

Dimensiunea fizica - noi ne raportam la mediul nostru si la datele lumii naturale inconjuratoare. Include corpul, mediul fizic inconjurator, clima si vremea, obiectele si posesiunile materiale pe care le avem si capacitatea de sanatate si boala, ca si relatia noastra cu propria mortalitate.
Paradoxul este ca desi moartea fixica ne ucide, negarea mortii va distruge timpul care ne-a mai ramas, dar ideea mortii ne va salva in sensul ca ne poate determina sa traim o viata mai plina de sens si semnificatie. In timp ce viata ne invata cum sa supravietuim, moartea n invata cum sa traim. Viata este un conducator, moartea este maestrul lui.
Dilema insolubila este aceea ca mortalitatea este un factor constant al vietii noastre, pe care il putem nega sau il putem accepta, ori de care ne putem teme. El ne este reamintit ori de cate ori ajungem la un final. Realitatea pierderilor prezente si viitoare este inscrisa in inimile noastre la fel de mult ca si dorinta de a le amana sau evita.
Intrebarea fundamentala pe care avem sa ne-o adresam in raport cu aceasta dimensiune este: "Cum imi pot trai viata din plin in timp ce stiu ca as putea muri in orice clipa?".
Deseori negam acest lucru prin:
- a fi "logici" referitor la aceasta idee, sau a pretinde ca nu conteaza;
- a fi deprimat, neajutorat si retras;
- cautarea vesnica a tineretii;
- tendinta de a depinde de altii;

Dimensiunea sociala - noi ne raportam la ceilalti si interactionam cu lumea publica din jurul nostru; include reactiile noastre la cultura in care traim, la clasa sociala si rasa careia ii apartinem precum si reactiile noastre fata de clasa sociala si rasa careia ii apartin ceilalti oameni. Este vorba despre prezenta altor oameni in lume si de necesitatea de a ne intelege cu ei.
Paradoxul este deci urmatorul: constientizarea faptului de a fi separat ma poate ajuta sa il inteleg si sa il respect pe celalalt. Numai prin constientizarea separarii noastre de ceilalti putem sa ne apropiem de ei, deoarece ea ne prmite sa invatam sa ii intelegem si sa ne intelegem. Cat timp ii tratam pe ceilalti ca si cum ar fi la fel ca noi sau ca si cum ar trebui sa fie la fel ca noi, vom fi dezamagiti.
Dilema are legatura cu nevoia noastra de individualitate combinata cu nevoia de a fi parte a unui intreg: in acelasi timp dorim sa micsoram distanta fata de ceilalti si sa fuzionam cu ei, avand in acelasi imp nevoie sa ne stabilim separarea si individualitatea.
Intrebarea fundamentala pe care avem sa ne-o adresam in raport cu aceasta dimensiune este: "Care este rostul celorlalti?"
Negam deseori aceasta intrebare prin:
- evitarea relatiilor de intimitate, preferand sa pastram relatiile la un nivel superficial;
- a gasi multe justificari de a nu ramane singuri, a nu vorbi sau a fi pur si simplu in compania cuiva;
- a privi relatiile ca pe o competitie cu invingatori si invinsi;
- reducerea lumii noastre sociale la minimul necesar supravietuirii.

Dimensiunea personala - relatia cu sine insusi inseamna a avea o lume interioara cu viziuni despre propriul caracter, despre experientele din trecut si despre posibilitatile din viitor. Oamenii cauta sentimentul consistentei si increderii in sine si uneori, unii oameni traverseaza perioade grele in decursul carora sunt confuzi in lgatura cu identitatea lor. Dimensiunea persoala este profund legata de notiunile de libertate, responsabilitate si alegere. Exista doua cai de intelegere gresita a responsabilitatii: prima este asumarea responsabilitatii pentru lucrurile de care cineva nu este responsabil, a doua este negarea responsabilitatii pentru lucrurile de care cineva este responsabil. Ori una, ori cealalta pot cauza mari tulburari ale vietii. Libertatea umana fundamentala este aceea de a ne asuma responsabilitatea pentru propriile noastre actiuni.
Paradoxul este acela ca atunci cand realizam ca suntem vulnerabili ne descoperim de fapt puterea. Cand descoperim ca nu exista un manual de reguli, libertatea ce decurge de aici ne permite sa descoperim responsabilitatea si puterea alegerii.
Dilema este aceea ca in timp ce cautam principii universal valabile, trebuie sa ne insusim autoritatea experientei noastre, in timp ce nu pierdem din vedere lumea sau ceilalti oameni.
Intrebarea fundamentala pe care avem sa ne-o adresam in raport cu aceasta dimensiune este: "Cum pot sa fiu eu insumi?". In conjunctie cu ea exista o alta intrebare ce ne directioneaza spre trecut: "Cum am devenit persoana care sunt?" si totodata una care ne indreapta spre viitor: "Voi fi capabil sa nu mai fac aceleasi greseli si sa apelez la mai multe resurse personale in viitor?".
Dilemele sunt deseori negate prin:
- o afirmare excesiva a individualitatii si unicitatii ideilor si actiunilor;
- afirmarea neputintei sau lipsei de autodeterminare;
- evitarea singuratatii astfel incat sa fie evitata situatia de confruntare cu propria anxietate legata de meditatia asupra propriei lumi si a alegerilor si a responsabilitatilor pe care le implica;
- singuratatea si retragerea din lume, refuzul de a ne implica in ea din teama;
- sustinerea ideii fie ca am reusit totul in viata, fie ca suntem incapabili de a reusi ceva in viata;
- utilizarea excesiva a televizorului, hranei, alcoolului, ziarelor, Internetului, cumparaturilor, jocurilor de noroc, sexului - pentru a ne "amorti", autosubminandu-ne astfel propria libertate si negand responsabilitatea pentru propria viata.

Dimensiunea spirituala - prin care ne raportam la necunoscut si ne cream o idee despre o lume ideala si un sistem de valori personal. Aici este locul in care gasim sens si scop, prin intermediul reflectiei. Este inevitabil sa avem anumite credinte si idei despre cum se interconecteaza toate faptele existentei. Aceasta este conceptia noastra despre lume - ea ne orienteaza in lume, ne defineste atitudinea fata de ea si ne permite sa cream sensuri. Dimensiunea spirituala ne perimite sa privim si sa intelegem lumea dintr-un loc inalt, de sus. Daca ramanem ancorati doar in realitatile fizica, intra si interpersonala ne va fi greu sa dobandim o perspectiva asupra vietii si sa gasim un sens propriei noastre existente.
Paradoxul vietii spirituale suna astfel: intelegerea faptului ca nu exista un sistem axiologic suprem inseamna ca daca dorim o viata cu sens va trebui sa ne-o construim singuri.
Dilema este urmatoarea: chiar daca obtinem o perspectiva cuprinzatoare asupra noua insine si asupra vietii si ajungem sa acceptam relativitatea existentei, noi continuma sa ne ne dorim un sens si un scop suprem.
Intrebarea fundamentala pe care avem sa ne-o adresam in raport cu aceasta dimensiune este: "Cum ar trebui sa traiesc?". Ea este deseori evitata si negata prin:
- adoptarea unui sistem de valori ce produce raspunsuri "pe banda" la toate problemele si dilemele noastre;
- gandirea "sau/sau" - atribuirea tuturor calitatilor pozitive unei parti a universului si a tuturor celor negative celeilalte parti;
- autoiluzionarea - convingerea ca unii oameni sunt doar buni, in timp ce altii sunt doar rai, ori ca toti oamenii sunt fie buni, fie rai.
Negarea dilemelor lumii spirituale duce la o confuzie ce poate fi resimtita fie ca o durere acuta, fie ca o durere surda, ca un disconfort. Este pe atat de dificil sa ne gandim la ea, pe cat este de important. Este centrul nostru gravitational. Tipurile de intrebari pe care oamenii si le adreseaza in momente de criza sunt: De ce mi s-a intamplat tocmai mie? Sunt oare pedepsit pentru vreo greseala? Exista vreun sens si scop in viata daca simt ca nu pot sa o controlez si soarta pare atat de nestatornica si nesigura?
Acestea toate sunt intrebari profunde ce necesita o meditatie atenta mai degraba decat raspunsuri pripite.

"Cand renunt la ceea ce sunt, devin ceea ce as putea fi" (Lao Tzu )

selectie din cartea Psihoterapie si consiliere existentiala - Emmy van Deurzen, Martin Adams; ed. Herald, 2011