Opt motive pentru care copii nu fac de prima dată ce le spunem!

Iată o situație destul de tipică: un tată îl roagă de 5 ori pe fiul său în vârstă de 8 ani să se ducă să facă un duș. După cea de-a 5-a oară, tatăl îl ia pe băiat și îl duce în baie. Câteva minute mai târziu, copilul, încă nespălat, este într-o altă cameră și joacă un joc video.

Această situație poate fi extremă, însă majoritatea părinților cunosc situații asemănătoare. Este o întrebare bună: De ce nu fac copiii de prima dată ceea ce le spunem să facă ?! Și există și un răspuns. Mai multe, de fapt.

1. Copii nu împărtășesc prioritățile noastre.

Nici un copil nu înțelege de ce o baie este atât de importantă pentru tine. Și toți copii tocmai au ceva de făcut, ceva care pare mult mai important pentru ei. Poate că nu e important pentru tine, dar jocul unui copil este jobul lui - așa învață copii. E un lucru bun - e bine să ai un copil care este auto-motivat, mai degrabă decât să se aștepte să te ocupi tu de el.

Soluție: În primul rând, conectați-vă cu copilul, observând la ce lucrează și recunoscând prioritățile sale:

"Uau, ia uite ce desen frumos ai făcut! Poți să-mi spui pe cine ai desenat aici?"

Apoi, atenţionaţi-l că sunteți pe cale să-i întrerupeți activitatea lui minunată:

„- Paul, e vremea pentru baie ... Vrei să-ți faci baie acum sau în cinci minute ... Ok, atunci în cinci minute, fără nici o altă amânare ... Bine, atunci ne-am înțeles!"

2. Noi îi învățăm să nu ne acorde atenție până când nu țipăm și amenințam.

Copilul tău este foarte inteligent. Știe că poate câștiga ceva timp înaintea băii, dacă te ignoră. Asta nu îl face rău, doar uman. Deci, dacă copilul tău este ca cel de opt ani care a ignorat cinci solicitări, înseamnă că l-ai învățat că nu ești serios până când nu țipi.

Soluție: Nu dați directive din cealaltă cameră. Deplasați-vă aproape de copil și atingeți-l. Conectează-te cu el comentând ce face. Apoi spune

"Scuză-mă, Paul ... Trebuie să-ți spun ceva" și așteptați până când te va privi în ochi. Dacă el se uită la un ecran, avertizați-l că o să-i întrerupeți jocul sau o sa stingeţi televizorul. Nu îi spuneți ce să facă până când nu aveți contact vizual cu el, așa va ști că sunteți serios. Oferiți-i un singur avertisment, apoi respectați termenul limită pe care l-ați convenit.

Urmăriţi-l să vedeţi dacă-l respectă! Dacă nu o faceţi, îl învăţaţi să nu vă ia în serios solicitările.

3. Ei au nevoie de ajutorul nostru pentru a face tranziția.

Când sunteți ascuns după ecranul computerului, nu vă este greu să vă smulgeți de acolo ca să aveți grijă de un copil care se plânge de ceva? Copiii experimentează cererile noastre repetate în același mod în care noi ne confruntăm cu smiorcăielile lor cu motiv sau fără motiv, ceea ce înseamnă că ei încearcă să le elimine.

Soluție: Dați-le un avertisment. Când vă întoarceţi după cinci minute, vă conectaţi din nou cu el comentând desenul lui:

"Uau, uită-te ce culori frumoase ai folosit!" Aduceţi-i aminte de înțelegerea făcută:

„- Bine, scumpule, au trecut cinci minute, și-ți aduci aminte de înțelegerea noastră, cinci minute și fără nici o amânare. E timpul să facem baie."

Apoi, creați o legătură între jocul lui și ceea ce îi cereți:

"Să știi că și prietenii tăi din desen vor să facă baie! Hai să îi luăm și pe ei să facă baie cu tine! O să fie tare amuzant!"

4. Cortexul lor frontal se dezvoltă încă.

Cortexul lor frontal își dezvoltă în continuare abilitatea de a comuta de la ceea ce își doresc ei la ceea ce vrei tu. De fiecare dată când stabiliți o limită care impune copilului dvs. să renunțe la ceea ce dorește să facă, pentru a face ceea ce doriți dvs., el trebuie să facă o alegere. Când el decide că relația lui cu dvs. este mai importantă decât ceea ce își dorește în acest moment, el va urma solicitarea voastră. De fiecare dată când face asta, el își întărește capacitatea creierului de a se domina. Așa își dezvoltă copiii autodisciplina. Dar acest lucru funcționează numai dacă copilul dvs. alege să facă ce îi cereți dvs., oarecum de bună voie. Dacă-l trageţi lovindu-l și tipând la el, el va rezista, mai degrabă decât să aleagă. Nu-și construiește căile neuronale de auto-disciplină (de aceea există un "auto" în "autodisciplină" - este aleasă din interior ).

Soluție: Stabiliți limite cu empatie, astfel încât el să își dorească să coopereze și să învețe din practică.

5. Nu se simt ascultaţi.

Nu putem să-i obligăm pe copii să se supună, ei trebuie să vrea să coopereze. Din fericire, copiii noștri sunt dispuşi să respecte regulile noastre, atâta timp cât se simt ascultaţi.

Soluție: Luaţi în seamă şi părerea lui:

„Te-am auzit spunând-o tare si clar ... NICI O BAIE! Nu, chiar nu vrei să faci baie. Pariez că atunci când vei fi mare nu vei face niciodată baie, nu? În seara asta, ai nevoie de o baie, totuși ... Ce alegi - o baie sau un duș?"

Uneori, ascultându-vă copilul, poate chiar să vă convingă să faceți un compromis sau să vă schimbați poziția. E în regulă. Explicați doar raționamentul dvs., astfel încât copilul dumneavoastră să știe că soluția sa a fost cea care ți-a schimbat hotărârea, nu încăpățânarea lui.

6. Se simt deconectați de noi.

Când copiii nu ne ascultă, este pentru că se simt deconectați de noi. Dar de ce s-ar simți deconectat? Poate pentru că el a fost departe de tine toată ziua. Sau v-ați certat de dimineață. Sau e supărat pe tine pentru că stai mereu cu cel mic în brațe. Sau vă bazați pe pedepse pentru a-l disciplina, în loc de conexiune. Sau poate doar pentru că el este un mic omuleț într-o lume mare și asta poate fi înfricoșător și toate aceste sentimente înfricoșătoare sunt împinse înăuntru, unde blochează capacitatea copilului de a se conecta cu iubire.

Soluție: Empatizați cu experiența copilului dumneavoastră, atât atunci când îi spuneți să facă ceva și oricât de des puteți. Acest lucru reconstruiește conexiunea. Fiți pregătiți pentru orice sentiment de supărare care ar putea să iasă la suprafață atunci când copilul se simte mai bine și simte legătura caldă care se creează între tine şi el și acordaţi-i compasiune. După ce a avut șansa să-ți "arate" supărarea lui, copilul tău se va simți reconectat și cooperativ.

7. Au renunțat la noi.

Copiii se aşteaptă în mod natural de la părinții lor să-i îngrijească şi să-i îndrume. Dacă ei sunt convinși că suntem de partea lor, ei vor să ne facă pe plac. Deci, dacă copilul tău te sfidează şi te trezeşti într-o luptă pentru putere, atunci acesta poate fi un semnal că relaţia voastră trebuie reconstruită.

Soluție: O jumătate de oră de Timp Special, numai voi doi, zilnic. Acest lucru pare atât de simplu încât majoritatea părinților subevaluează impactul. Dar nu am văzut niciodată ca aceasta metodă să eșueze. Asigurați-vă că alegeţi activităţi care să implice multe chicoteli şi luări la trântă în zilele în care trebuie să alegeţi dvs. activitatea. În zilele când copilul va alege activitatea, lăsaţi-vă la mâna lui.

8. Sunt şi ei oameni ca şi noi.

Forța creează respingere. Toți oamenii se opun controlului, iar copiii sunt la fel. Cu cât se simt mai "împinși să facă ceva", cu atât mai mult se revoltă. E un lucru bun. Formarea unui copil să fie ascultător poate duce uneori ca, şi în calitate de adult, să fie la fel şi să nu poată să îşi susţină poziţia. Învăţând un copil auto-disciplina face ca acel copil să gândească singur pentru el, să susţină întotdeauna ceea ce este corect și să nu profite nimeni de el.

Soluție: Asigură-te că, copilul tău știe că ești de partea lui și că el poate face niște alegeri. Pregătiţi-vă copilul să facă singur alegerile mai degrabă decât să încercaţi să-l controlați.

Elizabeth Kolbert afirmă că, părinţii sunt ignoraţi de copii deoarece "părinții doresc aprobarea copiilor lor" și "sunt îngrijoraţi că îşi vor afecta negativ copii prin frustrarea de anumite activităţi". Această acuzaţie apare în orice discuție în care se susține că, copiii de astăzi sunt răsfățați. Dar nu e chiar aşa. Tatăl care și-a luat copilul de opt ani și l-a dus în baie, nu s-a temut să stabilească o limită pentru că dorea aprobarea fiului său. Mi se pare că fiul său nu a respectat directivele sale, deoarece tatăl nu şi-a respectat limita stabilită. Și-a instruit copilul să-l ignore. Și cel mai probabil a terminat seara cu țipete sau lovituri, care duc la scăderea respectului faţă de părinte și deconectează copilul de părinte și, prin urmare, diminuează cooperarea viitoare.

Discuțiile asupra faptului dacă copiii sunt răsfățați, îi acuză întotdeauna pe părinți pentru creșterea copiilor care nu sunt ascultători, ca și cum ascultarea ar fi sfântul graal la care părinții ar trebui să aspire. Dar nu vrei să creşti un copil care să fie auto-disciplinat și care să dorească să coopereze? Acest lucru este foarte diferit de a fi ascultător, unde disciplina vine din afara copilului. După cum a spus H. L. Mencken, "Moralitatea face ceea ce-i drept, indiferent de ce ți se spune. Obediența face ceea ce ți se spune, indiferent de ce este drept".

Este nevoie de multă muncă pentru a stabili aceste limite empatice? Este, la început. Ar fi cu siguranță mai ușor dacă copiii s-ar conforma imediat directivelor noastre. Dar vestea bună este că dacă eşti consecvent în ceea ce faci, nu vei creşte doar un copil auto-disciplinat, ci un copil care știe că îl vei susține, aşa că nu va trebui să i se ceară de cinci ori să facă ceva.

Ceea ce îl va face mult mai ușor de adus în cadă.

Bibliografie:

1. Markham, Laura, PH.D, „Peaceful Parent, Happy Kids: How to stop yelling and start connecting";

2. Kolbert, Elizabeth, „Spoiled Rotten: Why do kids rule the roost?.