Enurezis

" Cei mai mulţi autori definesc enurezisul ca fiind o "tulburare caracterizată printr-o micţiune involuntară, diurnă şi nocturnă, anormală ţinând seama de vârsta mentală a copilului şi care nu este legată de controlul vezical de origine neurologică, crizelor epileptice, sau de o anomalie organică a tractului urinar’’ (CIM 10 ). Pentru a pune diagnosticul de enurezis unui copil acesta trebuie să aiba cel puţin 5 ani iar urinarea involuntară trebuie să apară de cel puţin două ori pe săptămână timp de trei luni consecutive. Mulţi copii suferă de aceasta tuburare. Statisticile despre enurezis indică o frecvenţă de 7% la vârsta de 5 ani scăzând până la 3% la vârsta de 10 ani (adesea apar remisiuni spontane la 7-9 ani ).

Există mai multe tipuri de enurezis. Diferenţiem enurezis primar (copilul nu a avut niciodată control sfincterian ) şi enurezis secundar (apare după o perioadă în care a existat control sfincterian ) si diferenţiem enurezis diurn (în timpul zilei ), enurezis noctorn (în timpul somnului ) şi mixt. Termenul de enurezis se foloseşte doar în cazul copiilor, în cazul adulţilor folosindu-se mai ales termenul de incontinenţă urinară. Aceasta poate fi determinată de pierderea controlului asupra funcţiilor corpului cauzată de demenţă, infecţii ale vezicii, diabet insuficient controlat sau efecte secundare ale medicamentelor.

La copii, cauzele enurezisului pot fi fiziologice, psihologice şi/sau genetice. Factorii fiziologici în enurezis pot fi întârzieri în maturizarea structurilor sistemului nervos sau în maturizarea morfo-funcţională a vezicii urinare. Factorii psihologici în enurezis sunt diverşi. Printre ei regăsim manierele educaţionale rigide, teama şi anxietatea copilului la introducerea forţată într-o colectivitate, schimbarea domiciliului şi a condiţiilor de locuit, insuccese sau frustrări, gelozie faţă de un frate sau soră, existenţa unor conflicte în familie.

De multe ori este o modalitate prin care copilul încearcă inconştient să atragă atenţia celor din jur asupra unei situaţii pe care nu o poate tolera. Enurezisul are şi o componentă genetică, incidenţa familială fiind crescută. Părinţii care au suferit de enurezis se pot aştepta ca într-o anumită măsură şi copiii lor să se confrunte cu aceeaşi problemă.

Este important de reţinut faptul că de multe ori factorii determinanţi ai enurezisului acţionează corelat, fiind dificil de identificat un factor singular. În plus, enurezisul poate fi asociat cu o paletă mai largă de tulburări emoţionale şi comportamentale. Problemele emoţionale pot apărea şi ca o consecinţă secundară a disconfortului sau stigmatului cauzat de enurezis, acesta putând fi parte a altor tulburări psihologice.

Ce este de făcut? În primul rând este necesar să investigăm medical eventualele tulburări organice: cistită, poliurie diabetică, infecţii urinare, dereglări hormonale. În al doilea rând, aşa cum am văzut deja, factorii psihologici sunt determinanţi în enurezis şi prin urmare se impune vizita la psiholog. Există şi tratament medicamentos pentru enurezis dar acesta nu este întotdeauna necesar.

De obicei se optează pentru psihoterapie, rata de succes fiind de aproximativ 75%. Intervenţia psihoterapeutică are loc pe mai multe paliere. Primul demers este unul anamnezic şi cognitiv, determinând factorii care au contribuit la instalarea enurezisului precum şi modul în care copilul interpretează ce se întamplă în jurul lui. În acest punct este importantă şi consilierea părinţilor pentru a şti cum să discute cu copilul. Este necesar ca parinţii să ştie că copilul lor nu este bolnav şi că problema se va rezolva. Părinţii trebuie să ştie cum să transmită aceste informaţii şi copilului, fără a-l blama şi a-i accentua sentimentul de ruşine ci mai degrabă valorizându-l.

Şi pentru că enurezisul copilului sănătos poate fi o reacţie la problemele din mediul în care trăieşte, din familie sau şcoală, consilierea va deveni una de familie, remisiunea enurezisului fiind adesea spontană atunci când factorul de stres dispare sau se ameliorează. Intervenţia are loc şi la nivel comportamental. Astfel copilul va începe să facă exerciţii de antrenare a sfincterelor iar pentru enurezisul nocturn, va învăţa câteva deprinderi: nu va mai bea lichide cu două ore înainte de culcare, va merge la toaletă exact înainte să se culce şi va fi trezit noaptea de către părinţi, înainte de ora la care are loc de obicei urinarea involuntară şi dus la toaletă. O tehnică foarte des utilizată este şi folosirea alarmei.

Există diverse dispozitive cu senzori care declanşează o alarmă atunci când copilul udă hainuţele, trezind copilul. Astfel acesta va asocia trezitul cu vezica plină şi în decurs de aproximativ 6 luni, se va trezi singur pentru a merge la toaletă.

Cunoaşteţi sau aveţi copii care se confruntă cu enurezisul?

Nu întârziaţi să le veniţi în ajutor.

Sentimentele de ruşine, vină şi nepuntinţă le pot deteriora încrederea în sine. "