Calatorul

"Misticismul persan vorbește despre un călător, care se târa pe un drum, aparent fără sfârșit. Era încărcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip îi atârna pe spate; un burduf gros cu apă, îi era atârnat în jurul corpului. În mâna dreaptă ducea o piatră de formă ciudată, iar în stânga un bolovan. În jurul gâtului, o piatră de moară se legăna, la capătul unei frânghii groase. Lanțuri ruginite, cu care trăgea mari greutăți prin nisipul prăfos, îi răneau gleznele. Pe cap, omul ținea în echilibru un dovleac pe jumătate putrezit. Cu fiecare pas, lanțurile zăngăneau. Suspinând și gemând, se mișca înainte pas cu pas, plângându-se de soarta sa grea, și de oboseala care îl chinuia. Pe drum, întâlni un fermier, în căldura strălucitoare a miezului zilei. Fermierul îl întrebă: - O, călătorule obosit, de ce te încarci cu bolovanul acesta? - Groaznic de nătâng, răspunse călătorul, nu-l observasem înainte. Cu aceasta, aruncă piatra la o parte, și se simți mult mai ușor. Iarăși, după ce merse cale lungă pe drum, întâlni alt fermier și acesta îl întrebă: - Spune-mi călătorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumătate putrezit, de pe cap, și de ce tragi acele mari greutăți de fier, legate de lanțuri în urma ta? Călătorul răspunse: - Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat! Nu mi-am dat seama ce-mi făceam mie însumi. Își dădu jos lanțurile, și zdrobi dovleacul în șanțul de pe marginea drumului. Încă o dată se simți mai ușor. Dar, cu cât mergea mai departe, cu atât începea să sufere din nou. Un fermier, venind de pe câmp, îl privi cu uimire și spuse: - O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi până departe, e mai mult nisip decât ai putea tu căra vreodată. Iar burduful tău mare cu apa, ca și cum ai plănui să treci deșertul Kawir. Tot drumul, un râu curat curge pe lângă tine și te va însoți în călătoria ta, pentru mult timp. Auzind acestea, călătorul deschise burduful și goli apa sălcie pe potecă. Apoi, umplu o groapă cu nisipul din ranița sa. Stătu acolo gânditor și se uită la soarele care apunea. Ultimele raze își trimiteau lumina spre el. se uită la sine, văzu piatra de moară atârnând grea de gâtul său, și își dădu brusc seama că piatra era cea care îl făcea încă să meargă atât de încovoiat. O dezlegă și o aruncă în râu, cât putu de departe. Eliberat de poverile sale, călători mai departe prin răcoarea serii, să-și găsească adăpost. "

Nossrat Peseschkian