BARBATUL CARE M-A INVATAT SA MA IUBESC 

"Niciodata n-am reusit sa-l fac sa inteleaga cat de mult ma raneau actiunile lui. Rugaminti, strigate, reprosuri; nimic nu functiona. N-am stiut sa pun limite, nici sa ies la timp, din acea relatie care-mi frangea inima. Fara sa-mi ceara, in fiecare zi ii dadeam o noua oportunitate. El insa, nu realiza. Imi ignora cuvintele asa cum ignori o planta, fara sa-i pese ca fara apa nu va putea trai. In tot acest timp eu gandeam: "va intelege intr-o zi". El era ratiunea fericirii mele si asta era exact ceea ce ma stingea. A renunta la viata alaturi de el, pentru mine insemna sa rup viitorul dupa care tanjeam. De-asta am ramas, de-asta am tot incercat, de-asta mi-am refuzat sa zbor. Eu il iubeam! Il iubeam in stupida mea credinta umana in care a iubi insemna a da totul si a nu primi nimic. "Esti o exagerata!", imi ziceam mereu. Actiunile lui insa ma raneau atat de mult, ca putin cate putin, m-au invatat sa ma indepartez si putin cate putin m-au invatat sa tac: m-au invatat sa-mi inabus cuvintele, m-au invatat sa-l tac pe "te iubesc!" Putin cate putin, mi-am schimbat atitudinea fata de el, sperand ca in interiorul lui isi va da seama ca ma poate pierde si ca intr-un gest surprinzator va incerca sa ma recucereasca. Speram sa reactioneze la strigatele tacerii mele, care tipa atat de tare ca putea rupe orice timpan - inainte ca eu sa gasesc in mine curajul si valoarea de a-l parasi. Dar, nu. Nimic nu a functionat: nici strigatele, nici vocile, nici reprosurile, nici lacrimile, nici tacerile. Chestiunea de care eu nu reuseam sa-mi dau seama, era aceea ca problema nu era la el. Problema era la mine. Nu-mi dadeam seama ca eu eram propria mea victima: victima lipsei mele de iubire fata de mine insami, capcana pe care eu insami mi-am intins-o mie insami si in care eu insami am picat. Da, da. Eram victima lipsei mele de iubire fata de mine, dar il culpabilizam pe el, cand, in realitate, el era doar complicele perfect pentru a co-crea ceea ce eu aveam intiparit in subconstient. Am strigat in mii de versuri si am plans in mii de cantece. Pana intr-o dimineata racoroasa, cand satula de atata plans, m-am trezit renovata. Si, am gasit in sfarsit, curajul, valoarea si forta sa-l parasesc. Atunci am putut sa respir usurata: Gata!, nu mai aveam nevoie de sprijinul lui, nici sa se schimbe, nici sa aiba consideratie sau respect fata de mine, nici sa-mi vada sau sa-mi inteleaga lacrimile. Pierdusem teama de a-l pierde. In incercarea mea de a-l schimba pe el, reusisem sa ma gasesc pe mine insami. Paradoxal, acela a fost momentul in care el m-a privit si m-a vazut, cu adevarat. A citit in ochii mei hotararea si a simtit ca ma pierde. A incercat atunci sa faca orice ca eu sa nu plec. Era prea tarziu insa. Ma invatase sa ma iubesc si era imposibil sa ma mai retina. Uneori, ca umani, esuam: misoginism, ego, prepotenta, superioritate...Si in final, in compania acestora ramanem... Ai grija de ceea ce ai. Nu stinge steaua care straluceste pentru tine, fiindca vei ajunge sa tanjesti dupa lumina ei."