Motto:"Nu ne putem proteja copii de viata, de aceea este important sa-i pregatim pentru ea!..." - Rudolf Dreikurs

In calitate de parinte, mi-am pus des intrebarea: Oare fac suficient pentru copilul meu?...

Pe vremea aceea nu aveam informatiile pe care la am astazi...Si, evident, am facut PREA MULT, incercand sa-l protejez. Acum pot spune, ca a-l proteja, actionand in locul lui prin a face lucrurile pe care el le putea face, nu l-a ajutat. Dimpotriva, i-a creeat o disponibilitate la vulnerabilitate si o dependenta de confort, care nu-l ajuta sa isi asume responsabilitatea propriilor decizii, acum, la debutul varstei adulte.

Si stiti care este ironia?! ... Este mult mai greu sa-l sustin si sa-l incurajez acum, comparativ cu ceea ce puteam sa fac atunci cand era copil. Motivatia este ca acum efortul este dublu:

1. sa reusesc sa-l determin sa imi spuna adevarul, nu sa-l ascunda;

2.sa reusesc sa-l sustin in ceea ce intreprinde singur...

Cu alte cuvinte, EU, in calitate de parinte, trebuie sa invat sa gandesc pozitiv, numai astfel pot sa descoper ceva bun in actiunile propriului copil, si sa il pot sustine cu sinceritate...

Revenind la scopul articolului - PARENTING (N.T.-abilitatea de a ne educa copii ), pot declara cu SINCERITATE, ca este una dintre cele mai dificile meserii, pentru ca :

1. nu exista reguli prefabricate, doar directii de urmat pe care trebuie sa le descopere fiecare parinte in functie de temperamentul lui coroborat cu temperamentul copilului;

2. copii sunt unici, ca si adultii, au temperamente diferite.

Sunt mult prea multe variabile, ca sa putem stabili reguli, general valabile. In al doilea rand pot spune ca nimeni nu ne invata cum sa ne comportam cu copii nostri...

De obicei aplicam ceea ce am invatat de la proprii parinti, atunci cand eram copii (traditie de familie ), la care adaugam ceea ce invatam de la alti parinti, filtrand insa informatiile, in conformitate cu propriul sistem de valori.

Ca adulti, avem responsabilitatea de a intelege nevoile copiilor nostri !

In relatia parentala, ca parinti, reprezentam prima AUTORITATE cu care ei, atat de mici, se confrunta, la inceputul vietii. Ca apoi, in ciclul vietii, la scoala si in liceu, sa se confrunte cu o dubla autoritate: cea a educatorilor (pe verticala ) si a colegilor (pe orizontala ). In studentie, ei se vor confrunta cu sentimentul responsabilitatii...pentru prima oara, avand si libertatea de a alege si a lua decizii.

Toti cunoastem importanta perioadei de formare in famile: cei 7 ani de acasa ! Atunci se pun bazele sistemului propriu de valori (convingeri de baza ), care, uneori, ajung sa ne incurce, la varsta adulta, in stabilirea stilului vietii.

Dupa parerea mea avem posibilitatea, ca parinti (primii educatori ai copiilor ) sa facem tot ceea ce putem, ca sa ne crestem copii fericiti...cum putem mai bine, dar fara sa-i SUPRAPROTEJAM !...

Despre supraprotectie se vorbeste mult in cabinetele colegilor psihologi... Este pacat ca doar acolo este discutat acest subiect! ... Ca psiholog psihoterapeut am intalnit multe situatii in care parintii vin la cabinet si ma roaga sa rezolv o situatie care se perpetueaza de mult timp si care le creeaza multe nemultumiri. Discutam despre nemultumirile lor, ale parintilor, dar si despre modalitati concrete de rezolvare a unei situatii conflictuale, care ii nemultumeste!...

Si uite asa ajungem la un binecunoscut subiect, pe care eu il denumesc DILEMA PARENTALA! Sa exemplificam pe scurt aceasta situatie:

- Nu stim ce sa mai facem cu copiii nostri - modalitate de a actiona in relatia parinte-copil;

- Suntem pusi in situatii delicate: manifestari de irascibilitate si obraznicie ale copiilor, mai ales in public si reactionam, adesea, cu furie sau cu resemnare: Ii plesnim, tipam, sau le permitem sa ne santajeze, cumparandu-le ceea ce-si doresc, desi nu merita numai ca sa TACA!... Si astfel, copilul invata ca, daca tipa, el obtine ce-si doreste ! El va adopta acest comportament ori de cate ori va avea nevoie de ceva...

In relatia parentala, noi reprezentam autoritatea si avem abilitatea de a intelege nevoile copiilor.

Responsabilitatea de a-i intelege si a contura limitele comunicarii cu copilul, va apartine!

Dar cel mai important aspect pe care ar trebui sa-l aveti in vedere, este modalitatea in care comunicati cu copiii ! Aveti doua posibilitati :

1. Cumunicarea unidirectionala (numai unul vorbeste si celalalt ascuta ) - ex. " Eu sunt adultul si stiu mai bine ce-ti trebuie !...";

2. Comunicarea bidirectionala (vorbesc amandoi pe rand si asculta fiecare ) - ex. " Stiu ca iti doresti acel lucru, si mi se pare normal...Pentru a-l obtine este necesar sa faci ceea ce ai promis si am stabilit impreuna...".

Este extrem de important sa stabilim limite clare si copilul sa stie ca el a participat prin exprimarea propriei parereri la stabilirea acestor limite. Comportamentele indezirabile ale copiilor (ex.manifestari de furie si irascibilitate, intreruperea conversatiilor adultilor, raspunsurile cu NU...lista poate continua ) sunt rezultatul unor SCOPURI GRESITE ale copilului, adoptate inconstient fara ca el sa poata oferi o explicatie.

Sa vedem, pe scurt, care ar fi acestea:

1. Dorinta de a obtine ATENTIE NECUVENITA ; copii folosesc adesea acest comportament dat fiind faptul ca au sentimentul ca ei NU CONTEAZA pentru parintii lui ; de obicei este un semn clar al inceputului unui proces de descurajare al copilului ;

2. Lupta pentru PUTERE - apare dupa ce parintii au incercat de cateva ori sa forteze copilul sa nu mai ceara atentie necuvenita, fara a-i explica motivele pentru care cerea lui nu este acceptabila ;

3. Intensificarea competitiei pentru PUTERE - conflict manifest intre copii si parinti, in care unicul scop al copilului este cel de a se RAZBUNA pe parinti, pentru ca se simte exclus; singura cale pe care simte ca o are este cea de a-si provoca parintii, pentru a-si valida aparteneta la familie;

4. Demonstrarea INADECVARII specifica unui copil total descurajat ; un astfel de copil se afla in pragul unei renuntari totale de a mai lupta pentru obtinerea sentimentului ca el CONTEAZA pentru parintii lui ; el simte ca nu mai are nici o sansa sa reuseasca, indiferent ce metode ar folosi; este pragul pe care un copil il trece, in mod inconstient, pentru a obtine afectiunea parintilor lui.

In toate cele 4 nivele enumerate, comunicarea cu copilul este inadecvata, iar copiii reactioneaza... Ei nu isi explica motivele care i-au determinat sa adopte un comportament indezirabil. Responsabilitatea revine, in totalitate, parintilor. Doar ei pot actiona ! Sunt convinsa ca cei mai multi dintre parinti isi doresc sa faca cat mai multe pentru copiii lor...nu numai din punct de vedere MATERIAL !

Atentie deci, la dezvoltarea emotionala echilibrata a copilului vostru si la abilitatile pe care le aveti in calitate de PARINTE!