Până unde poate merge raportul rău cu tine însuți?

Problemele stimei de sine ne pot face să derapăm cu mult dincolo de simpla agasare față de propria persoană, atunci când nu reușim să facem ce am vrea, sau să fim așa cum ne-am dori.

Există astfel diverse grade de raporturi rele cu sinele:

Îndoieli și insatisfacții: când nu te mulțumești să notezi că ai eșuat în atingerea obiectivelor și să regreți acest fapt, mai adaugi un nivel criticându-te în exces sau devalorizându-te. În mod normal, e tocmai acțiunea emoției date de regret: să ne administrăm o mică suferință, ca să ne facă să vrem să reușim data viitoare. E inutil să suprasolicităm: rolul inteligenței noastre nu este să ne pedepsească, ci tocmai să ne ajute să reflectăm pentru ca decepția să nu se mai repete.

Conduite de eșec: există conduite de punere în eșec care sunt modalități de-a evita judecata de sine. De exemplu: să nu mă pregătesc pentru un examen, pentru a putea spune, dacă îl pic, eșecul se datorează nepregătirii mele decât lipsei de inteligență. Dar anumite puneri în eșec pot avea și un aspect punitiv:„Din moment ce așa stau lucrurile, nu merit să beneficiez de recompensa aceasta...Mai bine mă dau la fund".

Autoagresivitatea: psihică (să te insulți ) sau fizică (întristător de frecventă „dorință de-a mă lovi", în cel mai bun caz derivată în violențe și lovituri la adresa obiectelor ). Sunt oameni care își fracturează mâna sau nasul în urma unor lovituri date în ușă. Există uneori impulsuri suicidare care țin de această detestare de sine consecutivă unei decepții de sine.

Putem ajunge să ducem un război cu propria persoană:

1.Fiindcă prelungim și repetăm carențele copilăriei. Această detestare de sine este frecventă la cei care nu au fost iubiți, care au dus lipsă de afecțiune de la cea mai fragetă vârstă.

2.Fiindcă suntem victima propriilor idealuri: atunci decepția de sine e cea care ne face violenți cu noi înșine.

3.Fiindcă credem că asprimea față de noi înșine este benefică: avem sentimentul că, dacă ne-am permite prea multă blândețe și respect, atunci „înclinațiile rele" ne-ar invada existența și ne-ar duce spre culmile moliciunii și a mediocrității

Să ne pedepsim sau să ne ajutăm să ne schimbăm?

Ce căutăm: să ne pedepsim sau să ne schimbăm?

Dacă răspunsul dumneavoastră este „să mă pedepsesc ca să mă schimb", să știți că psihologia a arătat din plin, și de multă vreme, importanța scăzută a pedepsei ca instrument pedagogic. Skinner spunea „Pedeapsa nu te învață decât un singur lucru: să eviți pedeapsa".

Pedeapsa servește, eventual, la menținerea ordinii, nu la crearea unei ambianțe psihologice de motivare a schimbării personale. Și violența, sub toate formele sale, chiar și violența însoarsă către tine însuși, nu este decât un detestabil uz abuziv al forței. Să crezi că forța și severitatea față de sine sunt suficiente pentru a te schimba constituie o viziune arhaică și ineficientă, chiar primejdioasă. Aceasta deoarece se instaurează o logică a violenței, care facilitează revenirea sistematică a acelorași greșeli și a aceluiași sentiment de insatisfacție de sine: din moment ce rezultatele la care visăm nu apar, sporim violența față de noi înșine, mărim severitatea pedepselor pe care le administrăm. Este logica dublei suferințe: la cea a eșecului se adaugă cea a pedepsei. Dar suferința nu te face să progresezi. Ceea ce te face să progresezi este faptul de a înțelege de ce suferi și cum să depășești această suferință.

Arta schimbării nonviolente

De fiecare dată când oamenii au renunțat la violență, omenirea a progresat. Astăzi s-au uitat, cel puțin în lumea occidentală, toate justificările violenței la adresa femeilor („bate-ți nevasta zilnic, că, dacă nu ști de ce, va găsi ea motivul", a sclavilor („nu înțeleg decât de bătaie" ), a copiilor („să-i mâni cu bățul" ), etc.

Violența față de sine nu este decât o reminiscență a acestor modalități vechi de a proceda.

Dacă ai practicat vreme îndelungată agresivitatea la adresa propriei persoane, va trebui, fără îndoială să continui să te ferești de ea toată viața: cu cât vei fi mai obosit, cu atât vechile reflexe vor înceta să revină. Dar fiecare bătălie condusă cu succes, fiecare retragere la care vom fi fost în stare să o silim vom face ca, încetul cu încetul, revenirile sale să fie mai puțin...violente.