Bazându-mă pe experiența mea și pe cea a persoanelor cu care lucrez în ședințe individuale de terapie, asumarea unei relații de cuplu înseamnă să fii 100% alături de persoana de lângă tine, să-i oferi tot ce-i mai frumos, să faci tot ce depinde de tine, fără să ai în minte sau în inimă o portiță de scăpare pregătită (ele pot fi: gânduri despre divorț/separare/plecare, amintirea unor relații din trecut, imaginarea unor potențiale relații cu persoane din prezent sau chiar relații cu alte persoane etc. ).

Doar atunci când îți asumi complet relația de cuplu, se cern lucrurile și ai ocazia să vezi în ce măsură relația funcționează și dacă poți sau nu să fii fericită în aceste condiții. În acest fel, îi dai șansa celui de lângă tine să construiți împreună. Dacă vrea, construiți, dacă nu vrea, afli acest lucru și vedeți ce aveți de făcut.

A treia frică este că m-ai putea judeca pentru că nu am reușit să păstrez familia. Poate că și eu mă mai judec încă, deși știu am făcut tot ce mi-a stat în puteri și, cred, mai mult decât a fost necesar, ajungând să lupt pentru familie împotriva soțului și a dorințelor lui. O perioadă mi-am dorit familia aceasta cu orice preț. Și a durat câteva luni de suferință ca să accept că putem merge mai departe și pe drumuri separate fără să se sfârșească lumea. Acum, sunt împăcată cu ceea ce se întâmplă și observ că și eu, și fostul soț, și copilul suntem mai liniștiți.

Marea dilemă -În general, la începutul unei relații și al unei căsnicii, lucrurile merg bine. Însă, în timp, ele încep să scârțâie. Pe fondul rutinei, al obișnuinței, al grijilor care apar odată cu copiii, ratele la credite sau alte provocări, oamenii uită să mai aibă grijă de relație, au diferite așteptări, poate refuză să comunice sau nu știu cum să facă asta cât mai eficient și relația se deteriorează.

Dilema care apare în viața multor cupluri, atunci când își dau seama că nu își mai doresc să fie împreună și că singurul lucru care îi ține legați este copilul/copiii, este următoarea: Ce este mai bine pentru copil: o familie cu ambii părinți în aceeași casă, dar nefericiți, cu conflicte, certuri, poate chiar violență, sau o familie cu un singur părinte permanent lângă copil, însă cu mai multă liniște sufletească și cu șansa la fericire?

Sunt și foarte multe cazuri în care femeia, din cauză că nu se poate întreține singură pe ea, pe copii și o locuință unde să se mute, stă într-o relație tensionată, poate chiar abuzivă. În realitate, niciun copil nu poate fi fericit văzând zi de zi nefericirea și suferința părinților lui. Fiecare știm foarte bine cum am perceput lucrurile din copilăria noastră. Eu provind dintr-o familie cu părinți divorțați, în timp ce fostul soț provine dintr-o familie în care părinții lui au locuit împreună în ciuda conflictelor și violențelor.