Ca şi adulţii, copiii pot trece prin experienţe stresante şi/sau traumatizante chiar din primii ani de viaţă. Traumele la copii sunt dificil de recunoscut, deoarece ei nu dispun de vocabularul adecvat pentru a-şi exprima durerea. Copiii reprezintă o categorie extrem de vulnerabilă, total dependentă de capacitatea adulţilor semnificativi din viața lor. Datoria lor este de de a-i înţelege, a recunoaşte, a interveni adecvat şi a-i susţine în procesul de vindecare. Evenimentele cu potenţial traumatic la copii pot fi variate: expunerea la violenţă familială sau comunitară, abuzul fizic sau sexual, moartea apropiaţilor, ameninţarea cu moartea, vătămarea corporală gravă sau periclitarea integrităţii corporale proprii ori a altora, dezastrele naturale sau provocate de om, războiul, actele teroriste, etc. Copiii pot fi mai terifiaţi atunci când sunt martori ai stărilor de panică, de şoc ale adulţilor, ca răspuns la evenimente traumatice (cu atât mai mult, dacă este vorba de persoane semnificative ), decât atunci când sunt ei înşişi ameninţaţi. Consecinţele experienţei traumei de către copii afectează multiple arii de funcţionare: cognitivă, socială, emoţională, fizică. Impactul evenimentelor traumatice este diferit, în funcţie de perioada de dezvoltare în care se află copilul, „pregătirea psihologică" pentru evenimentul stresant, durata mare de timp a factorului traumatizant (exemplu: abuz fizic repetat ), experienţa traumatică solitară sau împărtăşită cu alţii, proximitatea evenimentului traumatic etc. Moartea/separarea de persoana de ataşament, boala fizică sunt experienţe care pot constitui traume psihologice. Răspunsul la un eveniment traumatic curent este complicat dacă sunt activate experienţe anterioare de pierdere şi doliu. Traumele din copilărie pot influența modul de raportare a adultului la lumea exterioară. Dar, uneori, ne este greu să acceptăm că multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi, ca adulți, au la bază problemele, rănile și traumele pe care le-am trăit în copilărie. Ni se pare că, acum, în calitate de adulți, înțelegem lucrurile, știm cine suntem, știm ce vrem de la partener (ă ) și e vina vieții, a contextului sau a celuilalt, dacă lucrurile nu ies conform așteptărilor sau planurilor noastre. Însă, dacă suntem sinceri cu noi înșineși ne întoarcem puțin în timp sau dacă doar privim relația de cuplu a propriilor părinți sau a figurilor semnificative din viața noastră, ajungem să înțelegem, cumva, existențial, că nu e suficient să fii adult pentru a te simți în siguranță, reparat și împlinit. Mai ales dacă în ecuație intră și o persoană care, și ea, la rândul său, caută să se simtă însiguranţă. Important este să conștientizăm traumele și să îmbunătăţim calitatea vieții prin armonia interioară și împăcarea cu sine.Fiecare venim cu ceva din trecut, de cele mai multe ori nu putem identifica ce ne doare. Alteori nu putem să conştientizăm ce anume ne-a rănit în copilărie, ceea ce generează nevoi şi ne afectează relaţiile cu ceilalţi oameni. Majoritatea, nu ştim să le comunicăm, cu atât mai puţin să le vindecăm. Putem depăși singuri traumele psihologice sau putem să cerem ajutorul unui terapeut.Suntem ființe atât de complexe, încât, în încercarea noastră de a găsi sau de a neconstrui siguranța și de a ne împlini nevoile, putem apela la o infinitate de strategii și soluții - cu mai puțin sau mai mult succes pe termen scurt, mediu și lung. Tendința noastră de a fugi spre alte persoane sau activități - atunci când nu ne simțim în siguranță, înțeleși, acceptați sau valorizați în relația de cuplu - are sens din punct de vedere evolutiv, deoarece noi suntem guvernați de instinctul de supraviețuire, iar atunci când nevoile nu ne sunt împlinite, fie întrerupem contactul, simțindu-ne neputincioși și lipsiți de speranță, fie găsim alte activități sau alte persoane care, sperăm noi, ne vor îndeplini nevoile cu succes. Din păcate, nici una dintre aceste soluții, deși satisfăcătoare pe termen scurt, nu ne vor împlini nevoile în mod sănătos și sigur pe termen lung. Pentru a reuși acest lucru, e necesar să ne dezvoltăm abilități mai bune de comunicare. Și, cumva, cu partenerul de cuplu (de exemplu, Dialogul Imago ) - fiindcă doar într-o relație în care ne simțim acceptați, în siguranță și capabili să ne împărtășim gândurile și trăirile, indiferent de ce natură sunt, ne putem transforma emoțiile în comunicare constructivă, reușind astfel să menținem energia în relație. Conceptul de bază al teoriei IMAGO este CONECTAREA. Conectarea este ca Universul. Totul în Univers este conectare. Relaţiile de familie funcţionează prin conectare, membrii familiei sunt complementari. Trebuie permis ca fiecare membru al familiei să rămână aşa cum e el. În copilărie, emoţiile primare sunt bucuria (când copilul se simte apreciat, conectat ) şi anxietatea (atunci când nu se simte conectat, apreciat ).Când pierdem conectarea cu fiinţa iubită (mama-când suntem copii sau partenerul de cuplu-în viaţa de adult ) ne deconectăm şi de la ceilalţi şi ne izolăm. Pierderea conectării duce la RĂNI EMOŢIONALE. Atunci când suntem răniţi nu putem fi empatici, ceeace duce la devalorizarea mamei sau a partenerului de cuplu. Faptul că dialogul Imago are la bază oglindirea, validarea şi empatiate face să tesimţi văzut, valorizat şi important în viaţa celui de lângă tine. Dialogul Imago. Elemente fundamentale: Oglindirea:partenerul de dialog spune rana lui din copilărie. Interlocutorul îi răspunde cu o apreciere. Este destul de dificil să oferi şi să primeşti aprecieri, deși toţi ne dorim. Validarea: Nu înseamnă că ești neapărat de acord, înseamnă că vezi logica din afirmaţiile partenerului de dialog. Receptorul ascultă, oglindeşte și validează. Nu spune ce simte. Empatia: Înseamnă că vezi substratul emoţional din spatele procesului de gândire a interlocutorului. Nu îi spui" te înţeleg". Identificarea rănilor din copilărie este esenţială pentru începerea procesului de vindecare şi înţelegere a alegerilor pe care le-am făcut în viaţă.Experienţa din copilărie avută cu mama, tata sau persoana care te-a îngrijit şi de care te-ai ataşat a creat o amintire care determină alegerea partenerilor de cuplu în viaţa de adult. Rănile din copilărie, nevindecate ne influenţează profund viaţa pe toate planurile: alegerea partenerului, felul în care ne creştem copii, relaţiile cu toţi ceilalţi oameni.