TULBURARILE DE COMPORTAMENT ALE ADOLESCENTULUI În sfera tulburărilor de comportament un loc important îl ocupă comportamentul antisocial. În acest sens, cei care s-au ocupat de studiul conduitei antisociale a tinerilor au ajuns la evidenţierea unui"profil" psihologic al acestora: a ) inclinaţie către agresivitate, fie latentă, fie manifesta, bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; b ) instabilitate emoţională, generată de carente educaţionale, şi în ultimă instanţă de fragilitatea eului; c ) inadaptare socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul căuta să-l suprime, de exemplu prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi activitate; d ) duplicitatea conduitei, manifestata în discordanţă dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care se prepară infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; e ) dezechilibru existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurdă a banilor. Tânărul cu o conduită antisocială este un individ care aparent are un surplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume disconfortanta, ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând vreun statut social de aparat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult, fie că a avut prea multe contacte neplăcute cu alţi oameni, fie ca pe toţi îi considera asemănători, el nu-i apreciază pe alţii şi din această cauză nici nu pune prea mult preţ pe opinia lor. Climatul familial joacă un rol important în explicarea conduitelor antisociale (în special conduita parentală ) . Astfel, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinţilor, a controlului precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului duce la neadaptare socială. De asemenea, familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în mare măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor. În familiile în care ambii părinţi sau unul dintre aceştia este hiperautoritar şi hiperagresiv, copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă, necondiţionată în raport cu cerinţele şi pretenţiile părintelui, cu efect negativ imediat în planul dezvoltării şi evoluţiei personalităţii viitorului tânăr. La agresivitate şi ostilitate, copilul nu răspunde direct în raport cu părintele agresor, ci indirect prin atitudini şi chiar acţiuni agresive şi autoagresive. Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrare datorate regimului hiperautoritar impus se va elimina prin descărcări bruşte, prin forme de conduită agresivă/autoagresivă. Pe de altă parte, există şi climatul familial hiperpermisiv în care părinţii sunt superprotectori, "invadează" pur şi simplu copilul cu investiţii afective, creează în mod exagerat condiţii de "apărare" a copilului împotriva "pericolelor şi prejudecăţilor". Acest "tratament" educaţional poate conduce la conduite antisociale explicabile în cea mai mare măsură prin rezistenţă scăzută la frustrare. În DSM-III se specifică faptul că persoanele cu personalitate antisocială prezintă o şocantă varietate de trăsături anormale, . în încercarea de a se identifica un nucleu esenţial al tulburării, se recunosc 4 trăsături importante: • insuccesul în realizarea legăturilor bazate pe afecţiune; • acţiuni impulsive; • lipsa sentimentului de vinovăţie; • incapacitatea de a învăţa din experienţele negative. Tânărul cu conduita antisocială este caracterizat prin egocentrism şi nepăsare. În formă extrema exista un grad de duritate care-i permite individului să săvârşească acte crude, dureroase sau degradante. Această lipsă de sentimente este adesea în izbitor contrast cu un farmec personal care-i permite legături superficiale şi pasagere. Modul de viaţă pare lipsit de orice plan sau lupta susţinută pentru un ţel, iar absenta sentimentului de vinovăţie şi a remuşcării este asociată cu repetate încălcări ale legii. Aceste infracţiuni încep de obicei în adolescenţă cu acte delicvente mărunte, minciuni şi vandalism. Personalităţile sociopate pot deveni părinţi inadecvaţi care-şi neglijează şi maltratează copiii. Unii au dificultăţi în întreaga organizare a vieţii lor de familie. Există cazuri de tineri cu fapte antisociale care provin din familii organizate şi cărora nu le-a lipsit nimic din punct de vedere material şi nici grijă şi preocuparea pe linia asigurării unor condiţii educaţionale corespunzătoare. Caracterul disonant al maturizării sociale şi deci, al dezvoltării personalităţii poate apare în mai multe variante precum: • decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul dezvoltării afectiv-motivationale şi caracterial-actionale; • decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecaţilor şi sentimentelor morale; • perturbare intelectuală şi una afectiv-motivationala şi caracteriala. Un alt aspect important la tinerii cu tulburări de comportament îl reprezintă eşecul privind adaptarea şi integrarea şcolară. Copiii dezadaptaţi şcolar intra în categoria "copiilor problema" care adopta o conduită devianta în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare. Aceştia se caracterizează prin: • insubordonare în raport cu regulile şi normele şcolare; • lipsa de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare; • absenteismul, chiulul de la ore; • repetenţia; • conduita agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice. Cauzele individuale atrag atenţia atât asupra unor posibile determinări ereditare (condiţii interne predispozante ) cât şi asupra formării nefavorabile la un moment dat, a personalităţii tânărului sub influenţa unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea în comportamentul său a unor orientări antisociale. Cauzele sociale vizează, de regulă, influenţele nocive ale situaţiilor concrete de viaţă în care s-a aflat tânărul înainte de comiterea conduitei deviante. Un alt element ce intra în sfera tulburărilor de comportament îl reprezintă fuga de acasă (părăsirea domiciliului ) care se constituie de cele mai multe ori în epilogul unui conflict cu anturajul, atât ca reacţie de opoziţie faţă de mediul care nu-l satisface cât şi că speranţa confuză de a găsi altundeva ceea ce îi este refuzat aici. Perioada care precede fuga ne oferă informaţii privind existenţa unor preparative şi asupra contextului socio-familial (şomaj, mutare, marginalizare, conflict relaţional ) . După vârsta de 6-7 ani putem vorbi de fugă de acasă. Acesta este în general scurtă, îndepărtându-l pe copil de mediul familial (adesea disociat sau factor de insecuritate afectivă ) sau de şcoală (chiulul ) . Fobia faţă de şcoală este frecvenţa din prima clasă la copiii afectaţi de despărţirea de mama, . iar mai târziu la adolescenţi. Agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte. Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcţia producerii "unui rău" în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării "puterii agresorulu. Rezumând, putem spune că agresivitatea reprezintă orice formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri şi daune. Nu este de neglijat faptul că un procent de 5 % din rândul tinerilor prezenţi la recrutare prezintă diverse tipuri de scarificări. Doar o mică parte dintre cei cu un astfel de comportament intenţionează să comită suicid (în cazul cercetării de faţă nici un tânăr nu a declarat că a vrut să se sinucidă prin autovătămarea deliberată ) .