Teama de moarte se insinueaza intotdeauna in noi. Ne urmareste toata viata si cu toate mecanismele noastre de aparare nu putem sa o scoatem din minte.

Cei mai multi specialisti din domeniul sanatatii mintale care lucreaza cu bolnavi aflati in faza terminala au vazut multi pacienti care infruntand moartea au trecut printr-o schimbare personala pozitiva importanta. Au devenit intelepti, si-au reprioritizat valorile si au inceput sa acorde mai putina importanta lucrurilor marunte din viata lor. Era ca si cum cancerul ar fi vindecat nevroza: fobiile si relatiile interpersonale paralizante pareau sa dispara ca prin farmec. Multi isi exprimau parerea de rau spunand: Ce pacat ca a trebuit sa asteptam pana acum, cand trupurile ne sunt mancate de cancer, ca sa invatam sa traim.

Heidegger vorbea despre doua forme de existenta: cea obisnuita de fiecare zi si cea ontologica. In cea obisnuita avem atentia indreptata spre lumea materiala- suntem uimiti de cum sunt lucrurile in lume. In existenta ontologica -ne minunam ca lucrurile exista in lume. Cand traim in existenta ontologica- taramul de dincolo de grijile cotidiene -suntem pregatiti pentru schimbarea personala. Dar cum facem trecerea de la existenta obisnuita la cea ontologica? Filozofii vorbesc adesea despre experiente limita- experiente de prima importanta care ne scot din existenta banala si ne concentreaza atentia asupra existentei insasi. Cea mai importanta experienta limita este confruntarea cu propria moarte.

A pierde o persoana apropiata, a face fata mortii celuilalt, este o experienta limita a carei forta este prea rar valorificata in procesul terapeutic. Cand lucram cu oameni care au pierdut pe cineva, ne concentram adesea extensiv si exclusiv asupra pierderii, asupra lucrurilor lasate neterminate in cadrul relatiei, asupra datoriei pe care o avem de a ne detasa de cel decedat si a ne relua cursul vietii. Desi toti acesti pasi sunt importanti, nu trebuie sa negljam faptul ca moartea celuilalt ne confrunta, pe fiecare dintre noi, cu propria moarte, intr-un mod dezolant si amar. Pe langa moarte si pierderea celor dragi, in timpul terapiei apar multe alte ocazii pentru a discuta despre moarte. Marea majoritate a discutiilor despre imbatranire, modificarea corpului, etapele vietii si multe evenimente care ne marcheaza viata, cum sunt aniversarile importante, plecarea copiilor la scoala, sindromul cuibului gol, pensionarea, nasterea nepotilor formeaza perspectiva asupra mortii si a mortalitatii.

Din cele mai vechi timpuri, de cand au inceput sa-si astearna gandurile, oamenii si-au dat seama ca totul piere, ca ne este teama de pieire si ca trebuie sa gasim o cale de a trai in ciuda temerii si a disparitiei. Psihoterapeutii nu isi pot permite sa ii ignore pe marii ganditori care au ajuns la concluzia ca a invata sa traiesti bine inseamna a invata sa mori bine.

Bibliografie: IRVIN D. YALOM - DARUL PSIHOTERAPIEI