Atacul de panică nu este altceva decât răspunsul de fugă sau luptă ce are ca ţintă propriul organism, menţinut printr-o buclă de feedback (sau cerc vicios ) în cadrul căreia simptomele se potenţează prin ele însele.
Răspunsul de fugă sau luptă este o adaptare filogenetică specifică întregului regn animal (deşi manifestările specifice diferă între specii ), dobândită în virtutea supravieţuirii în condiţii de pericol mortal.
Procesele neurofiziologice sunt identice şi în cazul în care eşti atacat de un urs, şi în cazul unui atac de panică. Menirea acestora este să-ţi crească şansele de supravieţuire.

Mecanismul psihologic
Totul începe cu procesarea unor senzaţii fiziologice (de cele mai multe ori normale ), interpretate în mod eronat ca fiind precursorii unor pericole iminente potenţial fatale. Cele mai comune senzaţii interpretate eronat care stau la baza majorităţii atacurilor de panică sunt cele de la nivelul ritmului cardiac sau amplitudinii pulsului, individul interpretându-le drept indicii ale unui iminent infarct sau sincopă (leşin ) . Însă aproape orice senzaţie proprio- sau interoceptivă poate face subiectul unei interpretări eronate generatoare de panică, unele persoane fiind focalizate pe funcţia respiratorie, altele pe aparatul digestiv, pe analizatorul vestibular sau vizual, interpretând, de exemplu, o senzaţie de ameţeală ce apare în mod frecvent la schimbarea posturală bruscă din plan orizontal în vertical (ridicarea din pat ), drept semn al unui leşin sau atac cerebral.
Deşi interpretările iniţiale pot fi diverse, pe măsură ce atacul de panică evoluează, interpretările tind să conveargă către stopul cardio-respirator sau pierderea controlului ("îmi pierd minţile" ) . Simptomele care se adaugă pe parcurs pot suporta ocazional interpretări specifice însă, în general, ele sunt privite drept confirmări şi potenţări ale schemelor de pericol. Senzaţia de amorţeală a extremităţilor poate fi interpretată eronat ca fiind "semn clar că fac infarct".

Bucla de feedback
Cu fiecare simptom, individul îşi întăreşte convingerea iminenţei unei fatalităţi, frica evoluând rapid la spaimă şi groază. Pe măsură ce frica se intensifică, simptomele (tahicardia, senzaţia de sufocare, durerea în piept etc. ) se diversifică şi amplifică, intensificând şi mai mult frica.

Complicaţii
Atacul de panică poate apărea izolat, o persoană având 1-2 atacuri şi atât sau poate fi recurent, declanşându-se în mod repetat în anumite situaţii şi circumstanţe, justificând diagnosticul de tulburare de panică. Cea mai importantă complicaţie a tulburării de panică este agorafobia. O persoană care suferă atacuri de panică recurente tinde să evite locurile (mijloace de transport în comun, locul de muncă, anumite străzi, parcuri, magazine etc. ) sau situaţiile (de socializare cu anumite persoane ) în care atacurile se declanşează, putând ajunge să nu mai părăsească locuinţa. Agorafobia îngreunează astfel considerabil accesul la servicii terapeutice, favorizând instalarea altor tulburări cum ar fi depresia.

Factori favorizanţi
O persoană care trece printr-o perioadă de stres (pierderea jobului. divorţ, investigaţii sau proceduri medicale etc. ) poate experimenta un atac de panică. Anxietatea asociată acestor situaţii activează parţial sistemul nervos vegetativ simpatic, inducând organismului o stare de uşoară activare, vigilenţă, încordare musculară, puls ridicat etc. Aceste modificări pot atrage atenţia şi tendinţa individului care le poate interpreta eronat.
Anxietatea generalizată caracterizează persoanele care obişnuiesc să se îngrijoreze masiv şi în mod constant. Fiziologic, suportă aceleaşi simptome ca în cazul unei persoane ce trece printr-o perioadă de stres, însă pe termen lung. Într-o mare parte, persoanele care suferă de tulburarea de panică, suferă şi de anxietate generalizată
Tulburarea hipocondriacă. Cei cu această tulburare sunt predispuşi şi la atacuri de panică. Mecanismul tulburării hipocondriace este asemănător celui din anxietatea generalizată, diferenţiindu-se în special prin tipul de îngrijorări - cu privire la sănătate. Atenţia celui cu tulburare hipocondriacă este concentrată pe propriul organism în efortul acestuia de a surprinde şi controla eventualele "abateri de la normal" ale proceselor fiziologice, fiind astfel predispus la interpretări eronate ale senzaţiilor.
Hipertiroidismul poate induce manifestări similare. Înainte de abordarea psihoterapeutică a panicii este necesară excluderea (sau tratarea ) hipertiroidismului. Aceeaşi necesitate există şi în condiţiile unei posibile afecţiuni cardiace.
Consumul unor substanţe psihoactive poate induce sau facilita simptome de panică.

Mecanismul fiziologic
Cănd organismul percepe un pericol major, aproape instantaneu sistemul nervos central activează sistemul nervos vegetativ simpatic care, mai departe, ridică brusc tonusul muşchilor scheletici necesari în caz de luptă sau fugă - cei care asigură mişcarea şi cei care asigură respiraţia. Uneori, muşchii sunt atât de tensionaţi încât individul încremeneşte - o a treia formă de manifestare a răspunsului de fugă sau luptă. Acum se produce şi dezinhibarea reflexelor spinale şi erecţia capilară. Simptome: tremor şi tensiune musculară generală, picioare de piatră, piele de găină.
Concomitent, sistemul nervos central trimite impulsuri nervoase către glandele suprarenale care încep să descarce în sânge epinefrină (adrenalină ), norepinefrină şi cortizol.
Catecolaminele (epinefrina şi norepinefrina ) ajung în vasele de sânge care irigă muşchii scheletici şi creierul şi se leagă de adrenoreceptorii ẞ, relaxând muşchii netezi. Simultan, pulsul cardiac şi frecvenţa respiratorie accelerează. În consecinţă, aceste vase se dilată iar debitul sangvin creşte, asigurându-se astfel creşterea vitezei de transport a oxigenului şi glucozei la muşchi şi creier. Simptome: palpitaţii, senzaţie de sufocare.
Catecolaminele ajung în vasele de sânge care irigă sistemul digestiv şi imunitar şi în capilarele din extremităţi şi se leagă de adrenoreceptorii α, contractând muşchii netezi ai acestora. Astfel, diametrul acestor vase se reduce, diminuându-se in consecinţă debitul sangvin. Aceleaşi substanţe determină contractarea celulelor din glandele sudoripare. Peristaltismul gastrointestinal este oprit, funcţia digestivă este radical încetinită, concentraţia de acid gastric creşte iar activitatea sistemului imunitar este temporar sistată. Simptome: extremităţi reci, amorţite, greaţă.
Sursa de energie a muşchilor scheletici şi creierului este glucoza. Epinefrina şi cortizolul neutralizează insulina din sânge, împiedicând temporar depozitarea glucozei în celule. În plus, este inhibată şi secreţia insulinei la nivelul pancreasului. Glucoza va rămâne, astfel, pentru mai mult timp în sistemul circulator. Pentru creşterea concentraţiei de glucoză serică, este accelerat metabolismul, în special lipoliza şi glicogenoliza, două procese metabolice în cadrul cărora organismul obţine glucoză din lipide.
Datorită intensificării respiraţiei (hiperventilaţie ), scade concentraţia de CO2 din organism, acest lucru ducând la scăderea acidităţii sângelui (pH alcalin ), fenomen cunoscut sub numele de alcaloză respiratorie. Simptome: ameţeală, senzaţie de "ace şi spini" în extremităţi, amorţeli, confuzie.
Datorită tensionării muşchilor abdominali, toracici şi ai gâtului, pe de-o parte, şi nevoii de menţinere respiraţiei la o frecvenţă crescută timp de mai multe minute, apar simptome precum durerea toracică sau nodul în gât.
Pentru minimizarea impactului leziunilor asupra capacităţii de luptă sau fugă, glanda pituitară secretă endorfine (neuropeptide opioide endogene ), substanţe care, pe lângă blocarea semnalelor nervoase durerose, pot induce şi stări de euforie, sau simptome disociative (depersonalizare şi derealizare ) .
Alte simptome posibile: relaxarea vezicii urinare, îngustarea câmpului vizual, înceţoşarea vederii, diminuarea acuităţii acustice, dilatarea pupilelor, roşeaţă/paloare facială.

Tratament
În cadrul şedinţelor de psihoterapie cognitiv-comportamentală, după excluderea posibilelor cauze organice ale manifestărilor, tulburarea de panică va fi abordată din cele trei perspective bine-cunoscute: cognitivă, emoţională (inclusiv fiziologică ) şi comportamentală, urmărindu-se identificarea şi înlocuirea interpretărilor eronate ale senzaţiilor cu unele realiste, însuşirea unor tehnici de gestionare a răspunsului amigdalian (frica şi componentele fiziologice ale acesteia ) şi extincţia comportamentelor de asigurare şi evitare care stau la baza evoluţiei tulburării, obiectivul final fiind împiedicarea declanşării atacului de panică şi reducerea intensităţii simptomelor la un nivel satisfăcător pentru client.