Una dintre nevoile fundamentale ale fiintelor umane este de a forma legaturi emotionale puternice cu alte fiinte umane. Atasamentul este un imperativ biologic in evolutia umana. Relatiile de atasament ale copilului cu persoanele apropiate sunt decisive pentru supravietuirea si dezvoltarea fizica, psihica si emotionala a acestuia.

Aceste relatii timpurii sunt cele pe baza carora se va forma un model relational, ce va influenta in mod decisiv relatiile de la varsta adulta. Experientele negative si lipsa unui atasament sigur, in primele luni de viata, inainte de a dobandi capacitatea de vorbire, lasa amprente fizice, la nivelul creierului, facand ca anumite retele neuronale sa ramana disociate si neintegrate.

Tipul atasamentului ce se formeaza timpuriu este un indicator foarte bun pentru calitatea relatiilor de mai tarziu, de la maturitate. Cu un istoric de relationare nesigur, adultul se simte dezradacinat, sentimentul profund de apartenenta nu se mai dezvolta, se simte defect, inutil, imposibil de iubit si isi va alege un partener abuziv si neprotector.

Cum ne ajuta neuroplasticitatea

Vestea buna este ca, datorita neuroplasticitatii (capacitatea sistemului nervos de a se schimba in urma experientelor traite si a le codifica in structura sa ), prin psihoterapie putem sa schimbam acest tipar relational si sa reusim sa stabilim relatii pozitive si satisfacatoare in viata adulta. O relatie emotionala pozitiva stimuleaza neuroplaticitatea si reduce stresul.

Psihoterapia il ajuta pe client sa faca asocieri intre cuvinte si emotii si sa creeze o naratiune despre propriile trairi care sa il ajute sa integreze experientele traumatice din trecut si din prezent. Calitatea relatiilor de atasament regleaza invatarea si este baza schimbarilor pozitive.

Neurostiintele au demonstrat faptul ca atunci cand psihoterapia a adus schimbari semnificative, creierul a fost modificat intr-un fel sau altul, prin crearea a noi conexiuni neuronale.