Patologia jocurilor de noroc, conform ICD-10, reprezintă o tulburare care constă în episoade frecvente și repetate de a juca jocuri de noroc dominând astfel viața pacientului în detrimentul valorilor și angajamentelor sale sociale dar și materiale, profesionale și familiale. Dependență de jocuri de noroc necesită de cele mai mult ori psihoterapie de lungă durată în paralel cu medicația psihiatrică, reprezentând cea mai des întâlnită tulburare de control a impulsurilor și fiind caracterizată prin eșecul repetat de a rezista acestui impuls puternic de a juca jocuri de noroc. 

Jocul patologic de noroc este o problema reală afectând 1,2-7,1% din populația mondială (Choi și colab., 2017 ) deoarece afectează funcționalitatea individului în sfera activității profesionale, relațiilor familiale, a vieții sociale dar și a stării generale de sănătate fizică și mentală. Jucătorii patologici de jocuri de noroc își pun în pericol resursele financiare și materiale proprii dar și familiale cât și relațiile apropiate ajungând frecvent să mintă în legătură cu dependență lor și să fure sau să solicite bani celor apropiați pentru a-și plăti datoriile. De asemenea, această dependență se poate asocia cu performanțe profesionale și școlare scăzute sau cu absenteismul dar și cu neglijență responsabilităților familiale (DSM 5 ). 

Dependență de jocuri de noroc (ludomania ) este inclusă și descrisă în DSM V alături de abuzul de substanțe, deoarece comportamentul jucătorului patologic de jocuri de noroc activează sisteme de recompensă asemănătoare celor din abuzul de substanțe (DSM 5, p. 481 ). Debutul dependenței de jocuri de noroc poate fi din timpul perioadei de adolescență sau la adultul tânăr, dar pot fi și cazuri când debutul are loc la un adult de vârstă medie sau chiar de vârstă mai înaintată. De regulă, această dependență se dezvoltă pe parcursul mai multor ani iar majoritatea persoanelor afectate de ludomanie sunt de gen masculin; la femei evoluția dependenței de jocuri de noroc pare a fi mai rapidă decât la bărbați iar debutul are loc mai frecvent la o vârstă matură (DSM 5 ). 

Persoana dependentă de jocurile de noroc nu se poate opri din jucat gândindu-se de fiecare dată că ar putea câștiga, astfel aceasta prezintă de fapt o slabă toleranță la frustrare și are senzația de iluzie a unui câștig rapid. Scopul unei terapii de succes poate să includă elemente din terapia cognitiv-comportamentală care să se focuseze pe antrenarea capacității de a amână recompensa sau plăcerea (rezolvarea complexul lui Oedip ) și creșterea toleranței la frustrare. Rezolvarea complexului lui Oedip presupune interiorizarea de norme sociale astfel încât satisfacerea plăcerilor să aibă loc într-un cadru social acceptat ca să putem avea de-a face cu o ființă matură din punct de vedere psiho-social. 

Activitățile de psihoterapie individuală și/sau de grup pentru persoanele care își doresc să se elibereze de dependența patologică de joc poate să includă tehnici din terapia cognitiv-comportamentală care pot fi aplicate și în orice alte dependențe nocive, cum ar fi: metoda jurnalului care constă în notarea periodică în jurnal a momentelor în care apare tentația de a juca, restructurarea cognitivă, planificarea atentă a finanțelor și a cheltuielilor astfel încât persoana să își țină o evidență clară și transparentă a sumelor de bani disponibile, învățarea de tehnici de relaxare (Schultz, Jacobson ) sau tehnici de mindfulness și tehnici de imagerie dirijată. 

Incapacitatea jucătorului patologic de a-și gestiona finanțele denotă o incapacitate de a-și gestiona eficient propriile emoții și prezența frecventă a stărilor de anxietate și de depresie. Jucătorul patologic nu trăiește în prezent deoarece poate trăi sentimente de vinovăție pentru că a pierdut bani (trăiește în trecut ) sau are stări de anxietate anticipând că nu poate rezista impulsului de a juca, nu se poate controla și nu se poate opri din a juca (orientare spre viitor ). Problema majoră legată de terapia/rezolvarea/ameliorarea comportamentului de dependență de jocuri este că de obicei aceste persoane nu recunosc că au această dependență și ajung să se ascundă și să mintă în privința pierderilor financiare suferite. 

O activitate terapeutică practică potrivită poate să includă o tehnică prin care persoana dependentă să înțeleagă pe deplin consecințele negative ale dependenței de jocuri de noroc. Această tehnică terapeutică constă într-un interviu motivațional urmat apoi de o progresie de vârstă în care i se sugerează să trăiască la intensitate maximă consecințele negative ale comportamentului de a juca jocuri de noroc, iar apoi terapeutul îl poate informa că începând din acel moment nu mai poate afirma că nu știe ce îl așteaptă continuând să fie un jucător patologic și că stă în puterea sa aleagă. Acest exercițiu se bazează pe faptul că jucătorul patologic trăiește o stare de ambivanta puternică: o parte din el dorește să joace ca să câștige și cealaltă parte vrea să spună NU impulsului de a juca (acesta parte îl face să caute ajutor specializat ). În cadrul exercițiului de progresie de vârstă se urmărește asocierea comportamentului simptom de a juca cu consecințele lui negative. Persoana este ghidată să trăiască intens o stare negativă în care pierde o suma de bani importantă și să o ancoreze folosind o ancora kinestezică sau verbală (un gest sau un cuvânt ). Pentru a rezista tentației de a juca, persoana este instruită să-și activeze ancora pentru a-și reamintit stările negative de fiecare dată când simte nevoie să meargă într-o sala de jocuri de noroc. 

O altă activitate terapeutică practică care poate fi realizată fie individual fie într-o terapie de grup, constă în provocarea la a dezvolta altenative (constructive și benefice ) la dependența de jocuri de noroc. În cadrul acestei activități, persoanele dependente de jocuri de noroc sunt puse în situația de a veni cu idei creative (brainstorming ) ca alternative la comportamentul simpton și la final să aleagă fiecare dintre toate ideile expuse minim două alternative care simte că i se potrivește mai bine. Acest exercițiu se bazează pe ideea că este mai ușor să renunți la un comportament problema atunci ai cu ce să îl înlocuiești. Un exemplu de comportament nou ca alternativă poate să fie practicarea unui sport, înot, dans, mers cu bicicletă. 

Altă activitate practică terapeutică poate să aibă o abordare sistemică și să includă participarea întregii familii a persoanei dependente la o terapie de grup sau terapie de cuplu deoarece această activitate ar putea contribui la rezolvarea unor conflicte care întrețin comportamentul simptom considerat a fi problematic pentru întreg sistemul din care face parte. Pentru a înțelege mai bine sistemul din care face parte, adunarea de informații din istoricul familiei de proveniență și realizarea unei genograme poate să aducă mai multe constientizări. 

Bibliografie 

American Psychiatric Association (2016 ), DSM-5 - Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM ) al Asociației Americane de Psihiatrie, Editura Medicala Callisto. 

Briers S. (2015 ), Terapia cognitiv-comportamentala. Cum sa-ti imbunatatesti gandirea si viata prin TCC, Editura ALL, Bucuresti. 

Choi SW, Shin YC, Kim DJ, si colab. (2017 ), Treatment modalities for patients with gambling disorder. Ann Gen Psychiatry 16, 2017, 23. 

Dafinoiu I., Vargha J.L. (2003 ), Hipnoza clinica. Tehnici de inductie. Strategii terapeutice, Editura Polirom, Iasi. 

David D. (2006 ), Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale, Editura Polirom, Iasi. 

Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS ), ICD-10 - Clasificarea Internaţională a Bolilor şi Problemelor de Sănătate.