Îmi întreb pacienții de fiecare dată, încă de la prima întâlnire, care le este cea mai mare frică! Fiecare răspunde după cum știe sau s-a gândit vreodată... frica de singurătate, sau de abandon, sau de a lua decizii... sau de ziua de mâine, sau să nu-și piardă job-ul, sau de eșec... sau cine știe ce alte frici fabricate, dar care le bântuie atât de tare mintea, încât ajung în grade severe de anxietate și atacuri de panică, viciindu-și acut calitatea vieții!

Le spun că toate fricile ascund în spatele lor uriașa spaima de moarte, care le înghite și cuprinde pe toate! Știm că, în ciuda faptului că e singură certitudine încă din momentul nașterii, pentru că ne naștem știind că trebuie să murim, nu putem conține asta sau o facem cu mare greutate... și orice sistem de credințe avem, ne chinuie gândul că toate se vor sfârși, fără să înțelegem exact de ce și mai ales pentru ce toată zbaterea asta numită viața...?!

Chiar și atunci când în sistemul nostru de credințe există Dumnezeu și convingerea fermă că există viață după moarte... își fac simțită prezența... chiar dacă foarte rar... îndoiala și întrebarea... și dacă nu e așa... fiindcă nădejdea nestrămutată e greu de atins și apare doar la spiritele extrem de evoluate, îmi imaginez eu!

Foarte puțini din oamenii cărora le vorbesc despre frica de moarte o identifică în ei, mai ales dacă sunt tineri... și atunci, fără vorbe prea multe... trasez o linie pe o foaie de hârtie și precizez că începutul liniei reprezintă nașterea și sfârșitul liniei moartea lor și îi poftesc să facă pe linie un semn acolo unde cred ei că se află în momentul discuției noastre! Este incredibil cât de dificil devine acest așezat de punct pe o axă!

Naște brusc atât de multe conștientizări încât deseori rămânem în și la acest punct, ședințe întregi... fiindcă, ce să vezi... e cumplit de greu să te poziționezi real, corect și sănătos în propriul tău destin!

Partea amuzantă începe când, după greoaia poziționarea pe axă, îi întreb, cu relaxarea și umoru-mi caracteristic, dacă realizează că, e posibil, ca în timp ce vorbim, să se zguduie pământul sau cine știe ce să se întâmple... și să murim împreună în timpul ședinței noastre... în care ce să vezi, vorbim fix despre moarte!

Cumva fiecare realizează că există această posibilitate și că toate poziționările, interpretările, proiecțiile devin brusc lipsite de sens și că incapacitatea de a ști momentul morții noastre ar trebui, cel puțin la nivel teoretic, să ne facă trăitori în propriul nostru prezent și nu pasageri într-un tren al așteptărilor!

Poate că dacă am medita mai mult la propria moarte, ne-am apropia mai tare de importanța momentului prezent, de bucuria, tristețea, extazul sau nefericirea fiecărei clipe și alegerea de a trăi în aici și acum, fără iluzia unui viitor incert și fără regretul unui trecut de neschimbat, ne poate face să fim actorii propriului destin și nu spectatorii lui!