Mi se întâmplă de o vreme să-mi tot apară în viață oameni din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, cu care am avut senzația că mi-am încheiat socotelile, pentru că la momentul acela, fie că am decis eu să plec de lângă ei, fie că au ales ei să facă asta, ori împreună ne-am hotărât să ne urmăm drumul unul fără altul... sau cumva circumstanțele ne-au îndepărtat fără să simțim... și mă minunez cât de tare ne impactează reîntâlnirile astea! Și pentru că se tot întâmplă, mi-am zis că e clar că trebuie să mă lămuresc de ce!

M-am gândit că Universul are el legile lui și dacă ceva rămâne neterminat ține neapărat să ne tot dea aceiași oameni până facem ce e de făcut și de învățat pentru propria desăvârșire sau izbăvire, pentru noi, pentru celălalt sau pentru împreună acela pe care l-am avut un timp! Habar nu am dacă are sens asta, dar pentru nevoia mea de a înțelege, părea o explicație plauzibila!

Dar dacă e așa, de ce să fie atât de acută senzația că te-ai întâlnit cu un străin? Nu ar fi normal dacă ai lăsat ceva nerezolvat cu un om, să poți să mai ai niște repere legate de el? Să poți să mai recunoști ceva? Că așa... cum faci...? Ce repari cu un om care habar nu ai cine e? Nici nu înțelegi de ce ți-a plăcut... nici nu mai știi de ce te-a sau l-ai rănit sau te-a sau l-ai făcut fericit, nu mai știi mai nimic, doar simți emoție puternică pozitivă sau negativă sau amestecată și teamă că o să ți se întâmple la fel ca în trecut sau dorința de a fi ca atunci!

Sau și mai straniu, simți o cruntă indiferență și o ușoară iritare pentru că vorbește despre întâmplări care la tine se pierd în negura propriei memorii! Și atunci cum să faci cu aceste reapariții? Cum să le gestionezi fără să te simți abrupt întors într-un trecut în care nu-ți e de nici un folos să te duci, nici măcar pentru un scurt timp!

Pentru mine pare acum util ca de fiecare dată să rămân ancorată în prezent. Dar vorbim atât de mult despre cât este de sănătos să trăim în prezent, pentru că e singură realitate și trecutul nu poate fi schimbat și viitorul e doar o proiecție, încât am ajuns sufocați de asta... a ajuns mantric „trăiește în prezent!"

E atât de adevărat și atât de greu de înfăptuit, încât uneori mă gândesc că pe lângă dușul și spălatul pe dinți din fiecare dimineața ar fi util să facem și câte o lobotomie, că să ne iasă trăitul ăsta numai în prezent!

Cât de minunat ar fi ca reîntâlnirile să se transforme în întâlniri! Și fiecare reapariție să fie de fapt o apariție și pe re-ul acesta, care ne întoarce în trecut, să-l putem transforma în prezent, fără frici, fără amintiri, fără îndoieli, fără așteptări, fără orgolii, fără speranțe, fără nimic! Doar cu bucuria lui a fi împreună, în aici și acum, bucurie care nu poate fi umbrită de nicio dezamăgire, frustrare sau tristețe, pentru că, ocupat fiind să trăiești, nu mai ai timp să fabrici așteptări și proiecții despre omul din fața ta!

Îți rămâne timp doar să-l iubești și să-l prețuiești!

Cum să facem asta? Alegând tot timpul ca toate reîntâlnirile, întâlnirile sau scurtele însoțiri din viața noastră să fie doar în prezent și conștientizând că singură formă sănătoasă de a fi și de a te bucură împreună cu ceilalți este doar în aici și acum...!