Mă gândeam zilele astea la cât de ușor și fără discernământ rănim oamenii din viețile noastre! Cât de natural ne vine să le aruncăm cuvinte în față, fără să ne treacă prin cap, măcar o secundă, că ce facem le poate schimbă viața și implicit pe a noastră!

Nu anticipăm efectele spuselor noastre și constatăm cumva peste timp... dacă persoana rănită alege să ne spună... cât de grav și incredibil de greu i-a fost să conțină starea de acceptare sau de iertare!

Cât efect mai are oare un iartă-mă spus din suflet, cât efect mai are oare un îmi pare rău că te-am rănit spus peste ani, câtă trezire de conștiință îți trebuie să pricepi că ființa din față ta a stat cu gândul că poate ai dreptate spunându-i mizeria aia!

Chiar dacă știm cine suntem, ce suntem, cum suntem... când vine vorba de persoanele pe care le iubim, atunci cumva uităm tot și avem nevoie de validarea, acceptarea și mai presus de orice, de iubirea lor cât se poate de necondiționată!

Asta face că orice cuvânt pe care ni-l spun să ne atingă sufletele, nu mintea, care poate structura și aduce argumente pro sau contra sau orgoliul care vine cu forța și puterea lui pentru a arată că dacă ai ultimul cuvânt, atunci ai câștigat o bătălie și că iată... istețimea te-a făcut să fi mai... șmecher!

Și dacă îți intră în suflet cuvintele celui pe care îl iubești și habar nu ai cum să nu te afecteze... în bine sau în rău... probabil singură cale de a conștientiza cât de important e ce spunem și câtă forță au cuvintele... deci singură cale... pare să fie propria durere și amintirea ei, astfel încât, de câte ori ne vine să aruncăm vorbe, să simțim cât de tare ne dor ale celor pe care îi iubim!

Habar nu am dacă e posibil, dar poate... un 101, 102, 103... o numărare simplă, până să deschidem gură... ajută la conștientizarea întrebării... oare ce efect au cuvintele mele asupra ființei ăsteia pe care o iubesc?