Deficienţele de vedere sunt incluse în cadrul deficienţelor senzoriale.
Prin consecinţele asupra vieţii psihice şi sociale a individului, această categorie de deficienţe are o puternică influenţă asupra calităţii şi specificităţii relaţiilor pe care persoana deficientă le stabileşte cu factorii din mediu, în condiţiile afectării parţiale sau totale a aportului informaţional de la nivelul analizatorului vizual, principalul furnizor de informaţii de la nivelul structurilor cerebrale superioare.
Principalii indicatori funcţionali utilizaţi în aprecierea deficienţelor vizuale sunt: acuitatea vizuală (desemnează distanţa la care ochiul poate percepe distinct obiectele ) ; câmpul vizual (reprezintă spaţiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când priveşte fix un obiect ) ; sensibilitatea luminoasă (capacitatea de a diferenţia anumite intensităţi ale luminii ) ; sensibilitatea de contrast (capacitatea de a distinge diferenţele de intensitate luminoasă dintre excitanţii prezenţi concomitent ) ; sensibilitatea cromatică (reprezintă capacitatea ochiului de a percepe culorile şi de a realiza o vedere colorată ) si eficienţa vizuală (desemnează capacitatea de prelucrare, integrare şi activare a stimulilor vizuali la nivel central în raport cu anumiţi factori intelectuali, motivaţionali, aptitudinali, etc. )
In funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual, pot fi identificate: deficienţe vizuale congenitale şi deficienţe vizuale dobândite (la vârsta copilariei mici: 0-3 ani; la vârsta preşcolară: 3-6 ani; la vârsta şcolară mică: 6/7-10/11 ani şi după vârsta de 10 /11 ani. Este foarte important de ştiut vârsta la care s-a instalat tulburarea vizuală, deoarece acesta reprezintă un indicator al experienţelor vizuale ale persoanei, oferindu-ne astfel indicii despre cum această experienţă poate fi exploatată în acţiuni de recuperare şi educare. De exemplu, copiii care dobândesc cecitatea după vârsta de 4 ani, dispun de un repertoriu de reprezentări vizuale însemnat, iar datele tactil-kinestezice şi cele auditive evocă întotdeaua imagini vizuale corespunzatoare, formate pâna la această vârstă.
Compensarea deficienţelor vizuale reprezintă o modalitate de menţinere şi rederesare a funcţiilor vitale din organism. Astfel, în scopul restucturării schemei funcţionale a analizatorilor valizi, pentru realizarea compensării prin activităţi educative sunt propuse mai multe modalităţi.
A ) Educaţia tactil-kinestezică are ca scop principal reeducarea raportului dintre senzaţia vizuală si cea tactil-kinestezică, îmbogăţirea percepţiei vizuale, controlul şi autocontrolul simţului tactil-kinestezic, dezvoltarea capacităţii de fixare, fără suportul celorlalţi analizatori (pentru ambliopi ) şi formarea abilităţilor necesare învăţării scris-cititului în sistemul Braille. Principalele tipuri de exerciţii prin care se urmareşte educaţia tactil- kinestezică a copiilor cu deficienţă de vedere sunt:
A.1. Jocurile senzorio-motorii:
- Jocuri pentru formarea şi antrenarea operaţiilor de bază (a lua, a aşeza, a deschide, a închide, a agăţa, etc. )
- Jocuri pentru cunoasterea şi folosirea unor obiecte necesare în activitatea de zi cu zi
- Jocuri pentru dezvoltarea sau corectarea comprtamentului motor
- Diverse alte activităţi (manuale, din domeniul educaţiei estetice, etc ) .
A.2. Jocuri pentru obţinerea de informaţii tactile:
- Parcurgerea vizuală a conturului unor imagini, concomitent cu parcurgerea aceluiaşi contur cu mana
- Recunoaşterea figurilor şi corpurilor geometrice
- Identificarea diverselor colaje de mărimi şi forme diferite
- Jocuri de reconstituire a întregului din părţi, etc.

A.3. Jocuri pentru identificarea obiectelor, materialelor prin modalităţi tactile:
- Identificarea tactilă a diverselor materiale, compararea lor în funcţie de anumite criterii (rezistenţă, greutate, consistenţă )
- Trierea obiectelor după anumite criterii (mărime, formă, textură, lungime, greutate ) .
A.4. Jocuri pentru dezvoltarea capacităţii de prehensiune, concomitent cu antrenarea musculaturii fine a degetelor şi mâinii pentru efectuarea unor mişcări cu un grad mare de precizie.
A.5. Jocuri pentru dezvoltarea abilităţii de apreciere a cantităţii.

B. Antrenamentul vizual complex urmareşte activarea şi antrenamentul resturilor de vedere în parametrii fiziologici, dezvoltarea schemelor şi modelelor perceptive, a strategiilor de dezvoltare oculomotorie, a coordonării visual-motorii, a capacităţii de structurare perceptiv-motrice a spaţiului şi a proceselor cognitive superioare.
Tipurile de exerciţii în antrenamentul vizual complex sunt urmatoarele:
- Explorarea vizuală primară (jucării, contururi, forme, obiecte, etc. )
- Antrenarea reacţiei de orientare spontană
- Localizarea spontană a unui obiect în plan delimitat
- Explorarea analitico-sintetică a obiectelor şi imaginilor grafice
- Capacitatea de a urmari obiectele în mişcare si de explorare sistematică a mediului inconjurator
- Exerciţii de orientare în spaţiul grafic, de structurare şi organizare vizual-spaţială.
Un alt aspect extrem de important în acţiunea de stimulare a copiilor cu deficienţă de vedere se referă la component afectivă şi exersarea atenţiei şi memoriei în sensul compensator al vederii slabe. Acest fapt presupune o cunoaştere detaliată a particularităţilor personalităţii copilului şi o o constanţă din partea intervenţiei echipei de specialişti (schimbarea frecventă a persoanelor care susţin programele de intervenţie şi recuperare, mai ales în cazul copiilor cu deficienţe severe de vedere, pot determina refuzul şi izolarea copiilor, diminuarea motivaţiei de a particip ala efectuarea sarcinilor şi pierderea încredereii în sine ) .
Indiferernt de forma şi scopul exerciţiului de educaţie vizuală, el presupune desfăşurare în patru etape:
- Dobândirea noţiunii (însuşirea este asociată cu diferite obiecte din mediul de viaţă - prin ce se aseamănă, prin ce se deosebesc, etc, urmată de denumirea noţiunii ) .
- Verificarea înţelegerii noţiunii (generalizare, prin regasirea însuşirii în alte obiecte ) .
- Controlul cunoştintelor dobândite (prin întrebări : "care este forma?"; "ce obiect este asemănător cu acesta?", etc )
- Revenirea la complexitatea realului - prin jocuri de utilizare integrată a insuşirii respective.
Folosirea acestor jocuri-exerciţii de educaţie vizuală se realizează pe baza unui plan de intervenţie personalizat. În funcţie de profilul psihologic si social al fiecărui copil cu deficienţe de vedere, scopul lor este creşterea si dezvoltarea armonioasă, perceperea cât mai corectă a realităţii, conturarea identităţii personale şi formarea unei imagini de sine favorabile, adaptabilitate în relatiile personale, independenţă şi capacitate cat mai mare de acţiune.

Bibliografie:
Best, B. A. Teaching children with Visual Impairments, Open University Press, Buckingham
Ghergut, A. (2003 ), Managementul asistenţei psihopedagogice şi sociale. Ghid Practic, editura Polirom, Iasi
Preda, V. Explorarea vizuală. Cercetari fundamentale şi aplicative.