Descriere
Distimia este o tulburare afectivă ce se întinde pe o perioadă îndelungată (cel puţin doi ani ), fiind caracterizată de stări de depresie fluctuantă intercalată cu perioade de stări normale. Mult mai puţin simptomatică decât verişoara ei, depresia majora, distimia este destul de comună.[1]
Conform manualului de diagnostic DSM-IV, tulburarea distimică se distinge prin simptome depresive de grade scăzute şi perioada îndelungată. Persoanele care suferă de această tulburare au o stare depresivă în majoritatea zilelor şi cel puţin două din următoarele simptome[1]:
A ) Poftă de mâncare scăzută sau peste limitele normale
B ) Insomnie sau hipersomnie
C ) Energie scăzută sau oboseală
D ) Stimă de sine scăzută
E ) Concentrare deficitară sau dificultăţi de a lua decizii
F ) Sentiment de neajutorare
Indivizii afectaţi pot avea perioade normale, dar acestea nu pot depăşi mai mult de două luni. În plus, după primii doi ani de la declanşare, nu se distinge un episod de tulburare depresivă majoră. Unii declară că s-au simţit aşa toată viaţa, sau că au avut puţine momente în care să se simtă bine şi s-au bucurat de viaţă.
Aproximativ, 20 % din toţi indivizii depresivi dezvoltă o depresie cronică. Aceasta înseamnă că între 2.5 şi 6% din populaţia adultă suferă de această tulburare.
Cauze
Nu s-a constatat nici o anomalie biologică la pacienţii cu distimie. Ceea ce ar putea sa contribuie este factorul genetic şi alţi factori psihosociali cum ar fi stresul în copilărie sau în perioada adultă, izolarea sau lipsa suportului.[1]
Conform teoriei cognitive, convingerile centrale sau schemele de gândire reprezintă o vulnerabilitate cheie pentru depresie. Young, influenţat de teoria ataşamentului şi cea cognitivă, a elaborat conceptul de schemă şi a stabilit că schemele dezadaptative timpurii sunt pattern-uri stabile de gândire şi de comportament autodistructive, cu privire la propria persoană sau la relaţii. Se presupune că schemele dezadaptative timpurii se dezvoltă ca un rezultat al experienţelor toxice din copilărie şi al nevoilor emoţionale neîndeplinite, stând la baza dezvoltării unor tulburări cronice.[2]
Până acum, au fost identificate 18 scheme timpurii şi grupate în cinci domenii: 1. respingere, 2. autonomie şi performanţă insuficiente, 3. standarde externe, 4. hipervigilenţă şi inhibiţie, 5. limite insuficiente.
Schemele râmân stabile în timp şi sunt legate de simptomele depresive la pacienţii depresivi, cele din categoriile 2 şi 4 disting pacienţii cu depresie cronică de cei cu depresie majoră non-cronică.
Nu toate schemele sunt bazate pe traume din copilărie sau pe maltratare. Într-adevăr, un individ poate dezvolta o schemă de dependenţă/incompetenţă fără să fi avut o traumă. Dimpotrivă, poate că a fost super-protejat toată copilăria. [3]
Cu toate acestea, deşi nu toate schemele au la origine o traumă, toate sunt distructive, şi majoritatea sunt cauzate de experienţe toxice care sunt repetate de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Efectul acestor experienţe este cumulativ, şi împreună duc la construirea schemei.[3]
Schemele dezadaptative timpurii luptă pentru supravieţuire. Schema este ceea ce individul ştie, deşi cauzează suferinţă, este comfortabilă şi familiară. Oamenii sunt atraşi de evenimente care declanşează schemele. Din această cauză sunt atât de greu de schimbat.
Pacienţii privesc schemele ca pe adevăruri de la sine înţelese şi de aceea schemele influenţează interpretarea experienţelor ulterioare. Ele joacă un rol major în modul în care gândeşte, simte şi relaţionează cineva. Paradoxal, duc la recreerea în viaţa adultă a condiţiilor din copilărie care au fost cele mai negative. [3]
Tratament
Tratamentele dezvoltate pentru depresia cronică sunt atât farmacologice cât şi psihologice. Sistemul de analiză cognitiv comportamental este un model dezvoltat pentru tratarea pacienţilor cu depresie cronică. Studiile au arătat că este la fel de eficace ca şi medicamentele utilizate, şi superior medicamentelor la persoanele care au suferit o traumă în copilărie.[2]
Deşi efectele iniţiale ale implementării acestui model erau bune, când este vorba de efecte pe termen lung se pare că nu duce la îmbunătăţiri mai mari decât medicamentele. Astfel, eficacitatea tratamentelor existente era limitată.
O intervenţie psihoterapeutică calitativă mai îndelungată şi mai intensivă, care se focusează pe factorii de la bază cum ar fi problemele din copilărie şi scheme, poate duce la îmbunătăţirea tratamentului în distimie.[2]
Schema therapy a fost dezvoltată după teoria schemelor a lui Young. Şi este o terapie integrativă care combină elemente ale terapiei cognitiv-comportamentale, teoria ataşamentului, teoria relaţiei dintre obiecte şi modelele bazate pe emoţii fiind făcută pentru pacienţii cu probleme cronice.[2]
Primul scop al acestei terapii este conştientizarea psihologică. Terapeutul ajută pacienţii să-şi identifice schemele şi să devină conştienţi de amintirile din copilărie, emoţiile, senzaţiile corporale, gândurile şi comportamentele asociate. [3]
Odată ce pacienţii înţeleg propriile scheme şi modalităţile de comportament, pot începe să aibă un control asupra reacţiilor. Astfel, scopul tratamentului este de a creşte controlul conştient asupra schemelor, lucrând la slăbirea amintirilor, emoţiilor, senzaţiilor, gândurilor şi comportamentelor asociate. [3]
Vindecarea schemelor este scopul ultim al schema therapy. Cursul vindecării este de multe ori plin de obstacole, sinuos şi lung. Oamenii rezistă la cedarea schemelor deoarece ele fac parte din sentimentul identităţii. Este dificil de a renunţa la tot ce făcea sens până atunci şi pare că lumea se clatină. În această lumină, rezistenţa la terapie este o formă de autoconservare şi o încercare de agăţare de sentimentul de control şi coerenţă. Pentru a renunţa la schemele dezadaptative este nevoie de a respinge cunoştinţele despre cine este cineva şi despre cum este lumea. [3]
Vindecarea necesită dorinţa de a înfrunta tiparele vechi şi de a duce o bătălie cu ele. Necesită disciplină şi practică frecventă. Indivizii trebuie să observe schemele în mod sistematic şi să lucreze în fiecare zi pentru schimbare. Terapia înseamnă declararea unui război schemelor. Terapeutul şi clientul se aliază pentru a înfrânge schema. Câteodată acest scop este un ideal nerealizabil. Multe scheme nu se vindecă complet, deoarece nu pot fi eradicate amintirile asociate. [3]
Schemele nu dispar în totalitate ci, atunci când se vindecă, se activează mai puţin frecvent iar emoţiile asociate sunt mai puţin intense şi durează mai puţin.
Studiile au arătat că Schema therapy este un tratament eficace pentru tulburarea de personalitate borderline şi alte tulburări de personalitate care includ depresie. [2]
Unul dintre studii, [2] efectuat pe 12 pacienţi cu depresie cronică a evidenţiat că la 60% dintre ei depresia s-a remis sau au răspuns într-un mod pozitiv şi că rezultatele s-au păstrat şi după un interval de 6 luni, ceea ce întăreşte ideea că Schema Therapy este un tratament eficace pentru depresia cronică.


1. Randy A. Sansone, and Lori A. Sansone - Dysthymic Disorder Forlorn and Overlooked, 2009.
2. Ioannis A. Malogiannis, Arnoud Arntz, Areti Spyropoulou, Eirini Tsartsara, Aikaterini Aggeli, Spyridoula Karveli, Miranda Vlavianou, Artemios Pehlivanidis, George N. Papadimitriou, Iannis Zervas - Schema therapy for patients with chronic depression: A single case series study, 2015.
3. JEFFREY E. YOUNG, JANET S. KLOSKO, MARJORIE E. WEISHAAR - SCHEMA THERAPY. A Practitioner`s Guide, 2003.