Această lucrare pleacă de la o provocare practică, venită din două sensuri. Pe de o parte, tot mai mulți părinți solicită consiliere pe probleme legate de educația copiilor și, pe de altă parte, o provocare personală în relația cu propriul copil, ajuns la vârstă la care influențele din exteriorul familiei solicită eforturi noi și se transformă în noi provocări.

Dincolo de stilul educațional determinat în măsură covârșitoare de stilul învătat de la proprii părinți prin identificare sau contraindentificare, așa cum vom detalia în capitolele viitoare, vin presiuni din partea societății. În ultimii ani, aceste presiuni sociale vin să stabilească parcă un standard de părinte ideal, total liber, încurajator și suportiv, care să nu mai folosească deloc pedeapsa, eventual nici recompensa în relația cu proprii copii. Și oare cât de sănătos este acest mod de educare a copilului, sau cât de nociv? Există oare o nevoie de pedeapsă sau a fost o gravă eroare în care omenirea a trăit de căteva milioane de ani până noi am descoperit nocivitatea acestor lucruri?

Primul lucru, extrem de important de subliniat, este acela că avem perspective diferite asupra binelui în viață și asupra scopului final pe care îl avem față de copil. De exemplu, dacă unii dintre noi consideră că a fi liber, întreprinzător și propriul manager este valoarea supremă, alte acțiuni vor fi făcute față de cei ce consideră că a fi un bun executant, perfecționist și rabdător vor aduce succesul profesional. Dar chiar și așa, aceste valori ne vin profund din ființa noastră emoțională și nu dintr-o analiză argumentată științific. De altfel, pentru multe dintre alegeri nici nu vom găsi un singur răspuns științific, pentru că starea de bine (fericirea ) ne este asigurată de o bună concordanță între așteptări și rezultat. Astfel că, dacă așteptarea este de a fi un angajat bine văzut și răsplătit financiar și reușesc acest lucru, starea mea subiectivă de bine va fi înaltă. Dacă aștept să fiu propriul manager profesional și am succes în acest fel, voi fi, de asemenea, mulțumit.

Exista mai multe stiluri educationale:
- Stilul directiv
- Stilul democat
- Stilul lejer neglijent
- Stilul supraprotectiv sau cloșcă

Fiecare stil educational este rezultatul propriilor experiențe pe care adultul ajuns părinte le-a trăit în copilaria sa. De aceee, ele sunt involuntare, inconștiente și rezistente la schimbare pe termen lung.

De aceea, cursurile de parenting au o eficiență foarte scăzuta pe termen mai lung de câteva săptămâni sau cel mult luni.

Stilul directiv este cel care direcționează acțiunile copilului spre ceea ce părintele consideră a fi de dorit, bun și normal. Are avantajul de a oferi copilului siguranță și stabilitate, dar și dezavantajul de a nu ține cont de dorințele, emoțiile și perspectiva copilului. Copilul nu este încurajat către propriile soluții, dar poate învăța comportamente utile și fără greșeli majore.

Stilul democrat este cel în care copilul este încurajat să se exprime, lucrurile sunt stabilite împreună cu acesta și consultându-l. Are evantajul de a ține cont de dorințele, emoțiile și perspectiva copilului. Copilul este încurajat către propriile soluții și cunoaștere, dar are dezavantajul de a nu simți copilul suficientă puterea adultului, ceea ce îl insecurizează.

Stilul lejer neglijent este cel în care părintele nu se implică suficient și nu cunoaște mai nimic din viața copilului său. Are dezavantaje majore, copilul simțindu-se neiubit și nesusținut, cu formarea unei personalități vulnerabile.

Stilul supraprotectiv sau tip cloșcă este un stil în care părintele, din frică, protejează în exces copilul, vulnerabilizându-l și oferind senzația de neputință de a se descurca singur.

Așadar, observăm că niciun stil educațional nu este perfect și că în fond ele trebuie folosite adaptat cu vârsta copilului și cu situația în care se află copilul.