Nucleul dur al comportamentului este format din instincte, comportamente complexe înnăscute care stau la baza motivațiilor vitale biologice și sunt organizate pentru a satisface nevoi esențiale care au legătură cu supraviețuirea.

În pofida cercetărilor moderne, genele nu specifică la modul direct comportamente, ci produc molecule care gestionează funcționarea rețelelor creierului prin care sunt exprimate comportamentele. Problema este că cele 33.000 de gene umane, în contact cu baia de stimuli din mediu care are o influență puternică și cu factorii educaționali, pot influența schimbările de comportament social.

Studiile neuroendocrine, celulare și comportamentale efectuale pe mai multe specii de mamifere au arătat că endorfinele, vasoprenosina și oxitocina sunt implicate în formarea și menținerea atașamentului între indivizi. Mai mult, aceleași studii au relevat și strânsa legătură dintre procesele de atașament și sistemele neuronale ale recompensei.

Atașamentul dintre mamă și copil depinde de endorfine, care sunt asociate cu starea de euforie și cu apneea. Contactul intim dintre mamă și copil este reglat de endorfine, nivelul crescut de betaendorfine sporind starea de plăcere, implicit, crescând eliberarea de dopamină. Receptorii dopaminei au roluri importante relaționar, respectiv păstrarea unei relații când există sau favorizarea formării uneia noi. Adulții prezintă tipare de atașament în relațiile de cuplu similare celor pe care le manifestă copiii față de persoanele lor de atașament. Astfel că putem vorbi deja despre un comportament preluat sau generat de factorii de mediu.

În ambele cazuri, procesul de separare de persoana de atașament generează activarea zonei cingulate și septale unde sunt localizați receptorii endorfinelor, ceea ce duce, comportamental, la plâns și la durere fizică.

Oxitocina modulează căile recompensei și pe cele implicate în procesarea informației sociale. Astfel că ea este asociată cu: comportamentul socio-sexual, actul sexual, graviditatea, lactația, atașamentul matern, generozitatea, empatia, formarea preferinței față de partener, monitorizarea pericolului social și exprimarea fricii și anxietății.

Vasoprenosina este asociată nivelului de testosteron, asociat, la rândul lui, cu anticiparea recompenselor. Ea influențează comportamentul socio-sexual la masculi, comportamentele agresive, erecția, ejacularea, teritorialitatea, apărarea partenerului, atașamentul în cuplu și exprimarea emoțiilor sociale.

Studiile recente au demonstrat că anumite mutații ale genelor pot determina stilul parental, implicit comportamentul afectiv ulterior, întrucât mecanismele epigenetice sunt sensibile la experiențele postnatale. Mutația RS3 334 a genei AVPR1A este asociată cu problemele de cuplu, cu o slabă calitate a relației declarată partenerelor, dar și cu predispoziție redusă pentru căsătorie. Mutația A1 a genei DRD2 generează începerea precoce a vieții sexuale, o incapacitate de a întreține relații de lungă durată cu o parteneră, predispoziție redusă pentru căsătorie și lipsa dorinței de a avea urmași.

Sentimentul de respingere socială și trăirea depresivă sunt asociate reducerii în volum a cingulatului subgenual. Acesta are un rol semnificativ în controlul funcțiilor hipotalamusului care eliberează oxitocina și vasoprenosina, cu rol în atașamentul social.

După o colaborare asiduă între părinții teoriei atașamentului, John Bowlby și Mary Ainsworth, aceasta din urmă a deosebit mai multe tipuri de atașament:

• atașamentul securizant - caracterizat de deschiderea emoțională, atitudinea echilibrată, comunicarea clară, proximitatea cu persoanele de atașament este căutată și menținută, dialog atotcuprinzător, în cazul separării temporare de mamă, copiii sunt aproape imediat liniștiți după reîntâlnirea călduroasă cu ea; au capacitatea de monitorizare metacognitivă - a trăi experiențe și de a reflecta asupra lor, atât din interiorul, cât și din exteriorul lor;

• atașamentul evitant - pune semnul egalității între intimitate și pierderea independenței personale și, ca urmare, încearcă pe cât se poate limitarea apropierii fizice și psihice față de partener; minimalizează importanța și influența sentimentelor și a relațiilor de atașament; par să proiecteze asupra celor din jur propriile lor vulnerabilități; ca urmare a nesatisfacerii nevoilor lor, ei învață să trăiască fără să și le mai manifeste; distanțare emoțională;

• atașamentul ambivalent - părinții anxioși descurajează autonomia copilului din cauza fricii de abandon și a neajutorării; comunicare confuză; senzitivitate inconsecventă. Atașamentul anxios-evitant menține contactul cu persoana de atașament, dar se opun tentativelor de interacțiune cu aceasta de teamă că partenerul nu și le dorește. Atașamentul anxios-rezistent - după o despărțire, refuză contactul cu persoana de atașament.

• atașamentul dezorganizat - adăugat cu 20 de ani mai târziu, în urma cercetărilor întreprinse de Mary Main și Erik Hesse; are legătură cu pierderile traumatice ale copilului care are comportamente conflictuale sau disociate; eforturi sistematice de a-și controla părinții prin inversarea rolurilor, pedeapsă și/sau agresivitate; capacitate de monitorizare metacognitivă limitată considerabil.

La polul anxietății scăzute sunt atașamentul securizant cu evitarea scăzută și cel evitant cu evitare crescută, în timp ce anxietatea crescută este caracterizată de forma de atașament anxios și anxios-evitant, cu evitare scăzută, respectiv crescută.