Faptura plapanda, fragila, magica, dornica de protectie si afectiune neconditionata, copilul apare pe lume ca un mic miracol divin si ne deschide ochii asupra propriei existente umane. De cele mai multe ori starneste valuri de bucurie in randul rudelorfamilie-2.jpg apropiate si al familiei extinse, producand metamorfoze adesea inexplicabile.
Relatia cu un copil incepe cu mult inainte de aparitia sa fizica.
In primul rand, incepe constient in momentul in care cuplul pune in discutie subiectul "a aduce pe lume un copil". Cazurile fericite si ideale sunt fara indoiala cele in care dorinta de procreere este comuna si impartasita. Probabil o situatie cu prognostic bun pentru evolutia cuplului este si aceea in care cei doi decid sa nu faca copii din diverse motive; este un agrement mutual asumat la nivelul consecintelor.
Cazurile problematice devin cele in care doar unul dintre parteneri isi doreste un copil, ceea ce nu face obiectul dorintei celuilalt partener. De asemenea dificultati in evolutie ridica si cuplurile in care ambii parteneri par ca isi doresc un copil in egala masura, dar odata cu nasterea odraslei se deschide o prapastie de neinteles.
In al doilea rand, relatia cu copilul incepe si inconstient din copilarie sau adolescenta, prin prisma relatiei noastre cu parintii. Imaginea propriului copil creste in noi si sufera ajustari odata cu maturizarea noastra psihica. De cate ori nu ne-am spus in sinea noastra cand eram mici : « cand o sa am un copil nu o sa il pun sa faca ce m-au pus ai mei sa fac si nu mi-a placut » ? Trecem prin viata cu un model al copilului spre care aspiram, o imagine ideala integrata stabil in psihicul nostru. Cand copilul va fi fost conceput si apoi nascut, déjà cele mai importante elemente care au condus la constructia sa vor fi fost déjà asezate la esafodaj.
Copilul, prelungire narcisica a parintelui, se iveste si ca urmare a unei tendinte inconstiente de reparatie a relatiei cu parintii nostri sau de umplere a vidului din noi. Acesta pare un instrument usor manevrabil, fara sa aiba capacitatea de a se opune ideii de a fi folosit.
Dar oare in realitate lucrurile stau chiar asa ? Oare copilul este atat de pasiv si influentabil incat sa se « multumeasca » cu rolul de instrument al reparatiei ?
In opinia mea copilul influenteaza in mod activ, mai mult decat ne imaginam, diada parentala al carei produs este. Isi pune amprenta inca dinainte de a se naste.
Am vazut parinti care au trait impreuna efervescenta perioadei de sarcina, fiind alaturi unul de celalalt in toate momentele delicate. Am vazut si mamici singure fara vreun sprijin din partea partenerului care si-au experimentat in mod individual starea de graviditate. E adevarat, unii dintre viitori tati accepta mai lent inlocuirea lor cu un bebelus. Insa sunt si tati cu o atitudine impecabila atat fata de viitoarea mamica, cat si fata de bebe. Exista si parinti care s-au chinuit ani de zile sa faca un copil, iar atunci cand in sfarsit miracolul s-a implinit, relatia lor s-a prabusit sub toate aspectele : de la nivelul comunicational la nivelul sanatatii fizice si psihice.
Care sunt mecanismele subtile prin care un copil face sau desface un cuplu ?
Multe cupluri aflate in impas traiesc cu sentimentul ca aparitia unui copil va repara defecte, va lipi sparturi si va innoda rupturi. Dar ce amagire ! Oricat am investi copilul cu aceasta nobila misiune de readucere aproape a partenerilor sau de reducere a distantei dintre ei, daca cuplul nu este minim sudat, atunci misiunea se transfoma intr-un esec.
Aparitia unui copil presupune o puternica regresie pentru parinti, cu aceasta ocazie reactivandu-se frici, angoase primare, emotii reprimate, de multe ori distructive. In paralel apar diferentele majore ale mentalitatii fiecaruia despre cum se creste si se educa un copil, mentalitati formate in familia de origine. De exemplu sunt tati care refuza sistematic implicarea bunicilor in ingrijirea copilului, invocand abandonul : « daca il dau pe mana lor, inseamna ca imi abandonez copilul » Acest tip de comportament este dezvoltat chiar impotriva relatiei de cuplu, sacrificand intimitatea. Sotii nu se mai regasesc sexual, deoarece copilul este luat ca protectie inconstienta fata de orice apropiere erotica.
Mama se repliaza in prima faza pe copil, excluzandu-l pe tata din ecuatie. Este de fapt o repliere pe sine, o regasire a copilului imaginar din ea. Depinde de inteligenta cuplului sa transforme diada materna intr-o triada parentala in care fiecare sa isi joace rolul sau bine stabilit.
In schimb exista o puternica tentatie de a lasa copilul sa acapareze teritorii ce in esenta nu ar trebui sa fie ale lui. E de dorit ca odrasla sa fie cu mama si cu tata, nu intre mama si tata. Acapararea teritoriilor se resimte cel mai clar la somn, cand unul dintre parinti fuge din relatia de cuplu pentru a dormi cu copilul. Evident pretextele sunt numeroase si imbatabile.
Copilul insusi devine un teritoriu pentru parinti pe care acestia isi proiecteaza propriile fantasme legate de copilul originar, de copilul din ei. Daca consideram ca trebuie sa procedam cu un copil intr-un anumit fel, este si pentru ca ne identificam cu acesta si ii administram acelasi tratament la care am fost supusi noi si a functionat, ori de care nu am beneficiat dar am vrea sa functioneze retroactiv.
Se spune ca cel mai bun lucru pe care un tata il poate face pentru copilul sau este sa ii iubeasca mama. Cu siguranta este valabil si pentru mama. Copilul are un fantastic simt al perceperii prezentei sau absentei fluxului emotional dintre parintii sai. Reactiile sale sunt din cele mai interesante, mai ales atunci cand nu resimte afectiunea parentala. Unii copii nu dorm noaptea, preferand sa isi tina parintii de veghe, altii refuza hrana, in special cea lipsita de consistenta afectiva. Iar alti copii dezvolta tot soiul de defecte fizice care nu fac decat sa atraga atentia asupra lor, determinandu-i pe parinti sa ramana impreuna.
Copilul oglindeste astfel, in simptomele sale atat de variate, toate frustrarile si neajunsurile dintr-o relatie. E de ajuns sa privesti un copil si sa intelegi ce se ascunde nespus, nenumit intre parintii sai.
Cu cat cuplul este mai bine sudat in punctele cheie, cu atat aparitia unui copil, desi mutativa, nu va zdruncina stabilitatea cuplului.
Dar cand bazele care au constituit cuplul nu au fost autentice, atunci exista toate sansele ca nastere unui copil sa duca la conflicte puternice de idei si chiar la separare sau divort. Este adevarat ca in aceasta situatie copilul va lupta cu toate armele sale si va manifesta tot felul de simptome ca sa isi pastreze parintii impreuna.
Apare dilema : a ramane impreuna pentru o singura ratiune, copilul, cu riscul afectarii intimitatii si comunicarii dintre parteneri sau a iesi dintr-un cuplu in care distanta si nefericirea ii devoreaza vitalitatea, cu riscul de a-ti expune copilul unei vieti cu doi parinti separati ?
Fiecare alegere vine cu avantajele si dezavantajele sale. Insa e bine de luat in calcul interesul primordial al copilului si faptul ca acesta va deveni cel mai aspru judecator al nostru, al deciziilor noastre atunci cand va fi mare. Ce poate fi mai minunat ca propriul copil sa fie mandru de noi, indiferent ce am ales ?!
Psiholog Andreea Popescu
www.psidia.ro
andreea.popescu@psidia.ro
andreeapopesc@gmail.com