Psiholog Gînju Raluca

psihologie clinică, psihoterapie sistemică de cuplu și familie, psiho-oncologie

De ceva timp, am în minte ideea de a așterne pe hârtie experiențele care m-au adus în contact cu psihologia și psihoterapia. Și nu neapărat pentru că ar fi speciale, ci pentru că mai sunt oameni care încă își caută calea și, poate că, niște rânduri scrise sau niște cuvinte auzite le-ar putea fi de ajutor.
Iată-mă așadar la mijlocul vieții(cum ar zice unii ), la maturitate(cum ar zice alții) pășind pe drumul unei noi profesii, profesie pe care mi-am ales-o sau care, poate, m-a ales!
Eu cred că această meserie de psiholog/psihoterapeut este o meserie ce se practică la maturitate, după ce ai acumulat experiență de viață, după ce ai formări și lecturi suficiente, după ce aspectele celelalte ale vieții tale sunt”așezate”. În această etapă sunt eu! Dar să încep cu începutul!
Anii liceului au fost ani în care realmente am fost captivată de lectură(deși eram la profil real, de matematică-fizică). Îmi amintesc și acum cu drag că lectura a declanșat în mine o dorință de cunoaștere și autocunoaștere, dorință ce a rămas ca o binecuvântare până în prezent.
Am lăsat însă în urmă pasiunile liceului și am făcut o facultate care nu mi s-a potrivit(păstrez însă recunoștință vie profesorilor), dar prin intermediul căreia mi-am descoperit vocația: aceea de a lucra cu tinerii, cu oamenii, de a împărtăși zi de zi din cunoașterea pe care eu am acumulat-o, de a sprijini oamenii să evolueze. Lucrurile s-au aranjat în așa fel încât la terminarea facultății mi-am început cariera de cadru didactic. Totul era minunat, aranjat ca într-un tablou perfect cu margini atent studiate și trasate – însă doar pe plan profesional. Aveam să descopăr mai târziu, odată cu trecerea anilor, că tendința continuă spre perfecțiune îmi afecta(ca să nu spun sabota) relațiile din planul personal.
Și în acest context, în care parcă nimic nu se lega în viața personală, am ajuns pe la 30 de ani să-mi dau întâlnire cu psihologia și psihoterapia