Psiholog Gînju Liviu

psihoterapie sistemică de cuplu și familie

Sunt 15 ani de când îmi petrec fiecare minut de la locul de muncă ocupându-mă de înțelegerea emoțiilor, sentimentelor și comportamentelor, adică a tot ceea ce ne face Oameni. Sunt 15 ani de când lucrez ca psiholog!

Primul meu loc de muncă a fost la un ONG pe evaluarea victimelor infracțiunilor, domeniu care m-a solicitat într-un mod plăcut, m-a “prins” ideea de a analiza și de a-i prinde pe răufăcători prin intermediul părților vătămate. După vreo 3 ani , am ajuns să lucrez în mod direct cu persoanele care au săvârșit infracțiuni, am schimbat cumva tabăra, însă m-a însoțit în continuare același sentiment de a analiza și de a înțelege ce se află în spatele pornirilor distructive și autodistructive ale oamenilor. Astfel, din 2007 și până în prezent, sunt consilier de probațiune.

La actualul loc de muncă activitatea preponderentă este de evaluare a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, dar și de consiliere ulterioară a acestora.

La începutul activității mele, mi se părea că am tot timpul dreptate, mi se părea – știind și înțelegând lucrurile și din punct de vedere psihologic – că am putere asupra celui din fața mea, că eu știu cel mai bine – practic uitam să văd omul evaluat, vedeam doar problema. Acest lucru l-am conștientizat treptat și ca urmare a procesului terapeutic pe care eu l-am urmat la un moment dat. În felul acesta, am învățat să văd latura umană a celuilalt, precum și potențialul lui.

Mai mult, procesul terapeutic mi-a deschis drumul spre înțelegerea și acceptarea propriei persoane – psihologul din mine ar spune acum că, la terapie, descoperi că ești construit din mai multe piese pe care le reașezi cap la cap, într-un întreg și le dai puteri nebănuite!

Ulterior, această reîntregire a mea mi-a facilitat abordarea într-o manieră mai relaxată a situațiilor și persoanelor cu care intru în contact, la locul de muncă sau în viața de zi cu zi.

Pe parcursul activității mele profesionale, (după ce evaluam persoanele ce săvârșeau infracțiuni și știam exact ce au făcut), a apărut din ce în ce mai frecvent în mintea mea întrebarea: Ce fac de aici înainte? Cum îl sprijin pe celălalt sau cum îl motivez în așa fel încât să se producă o schimbare?

De aici a venit și dorința de a mă implica pe partea de psihoterapie. Totodată, cunoscând-o pe soția mea – și ea cu preocupări pe partea de psihologie – tranziția și primii pași spre psihoterapie s-au realizat nu ușor, ci de la sine!

Așa că iată-mă acum la finalul școlii de formare în psihoterapie și la începutul activității de psihoterapeut!