Nu stiu cati oameni se pot lauda in ziua de astazi ca au o relatie normala cu mancatul. Multi dintre noi am vrea sa mai slabim macar vreo doua-trei kilograme, ca nu strica. Nu vreau sa spun cu asta ca toti cei care vor sa slabeasca o fac pentru motive gresite, caci exista si o a categorie a celor care ar avea nevoie sa slabeasca si care nu reusesc.

Exista tare multe cazuri, toate individuale, fiecare cu specificul ei: prea multe kilograme, burtica proeminenta, celulita, picioare prea groase, etc. si lista continua la nesfarsit, daca scopul acestui articol ar fi contabilizarea modurilor in care se aduna kilogramele in plus si a diferitelor indispozitii psihice pe care ni le provoaca.

Motivele sunt chiar simple: o alimentatie din ce in ce mai putin naturala care se asociaza unui ideal de frumusete imposibil de atins pentru o persoana care se hraneste normal. Prea mult stres. Prea multa oboseala. Prea multa mancare la dispozitia noastra in orice moment. Mancaruri cu prea multe calorii - si s-ar putea scrie carti intregi despre drama numaratului de calorii. O cultura bazata pe evenimente celebrate prin mese festive. Mancam prea multa carne. Prea multa paine. Prea mult zahar. Si cele doua din fruntea tuturor topurilor: metabolismul incetinit si problemele cu glanda.

Mancatul nu mai este demult un simplu act necesar pentru a ramane in viata. Si cum ar putea sa mai fie, avand in vedere ca de cand ne aducem aminte parintii ne-au indopat cu mancare chiar si cand nu ne era foame. De cand ne-am pomenit pe lumea asta, o mana binevoitoare si iubitoare ne urmarea cu o lingura de mancare sa ne indoape ca pe curcan sub motivul ca asta e ultima si sa nu o lasam in farfurie. Nu am inteles niciodata, de ce este dezirabil sa mananc ceva care nu-mi mai trebuie, ca sa nu ramana pe farfurie.

Toata copilaria n-am auzit decat "mesteca, mesteca!" si mai ales "cu paine, cu paine!". Si cum tonul face muzica, totul trebuia repetat ca o litanie nesfarsita, cu un accent de lamentare si cu pronuntia ca si cum ne-am fi dat obstescul sfarsit. Am capitulat pana la urma, asta o dovedeste faptul ca am crescut un adult sanatos si responsabil care s-a inregimentat si el, arareori, in armata numaratorilor de calorii. Si sa nu ma intelegeti gresit, nu cred ca toate problemele noastre complexe legate de alimentatie ni se trag de aici, cu toate astea, nu pot sa nu observ cum ne indopam copiii de frica sa nu moara de foame si cum, pe alocuri, le modificam instinctele naturale facand din ce in ce mai greu pentru ei sa isi asculte corpul si sa inteleaga cand le este foame cu adevarat.