Probabil oricine a conștientizat că în sine există mai multe euri, ca un fel de glasuri, care adeseori intră în contradicție. "Aș pleca să mă joc fotbal" - gândește unul din aceste glasuri, al unui copil sau adolescent, dornic să profite de ziua frumoasă, de soare și aer, de mișcare și de compania prietenilor. "Trebuie să-mi fac mai întâi lecțiile, apoi, dacă mai am timp..." este un alt glas ce intervine, corectându-l pe primul. Evident, tot copilul sau adolescentul face această observație în sinea lui, dar această a doua voce interioară nu pornește din dorințele sale, ci din ceea ce i s-a repetat, impus, de nenumărate ori, astfel că acel copil sau adolescent a acceptat observația (putem să o numim normă ) și a interiorizat-o. Dar nu este a sa. Drept dovadă, primul glas pe care îl aude este cel care mărturisește dorințele, senzațiile, gândurile lui spontane (Copilul ), în timp ce al doilea glas este cea de-a doua voce pe care o va purta cu sine toată viața, vocea Părintelui. Poate vă întrebați ce se întâmplă cu aceste voci interioare  pe parcursul evoluției copilului sau adolescentului? Putem găsi ușor răspunsul. Indiferent de vârsta unei persoane mature, există oare momente în care se simte atrasă, fără să se gândească, spre împlinirea unei dorințe, spre o acțiune căreia, ulterior, nu-i găsește explicația și la care poate chiar renunță? Purtăm în noi toată viață atât COPILUL, cel care ne face să trăim bucuriile simple, clipele de avânt necenzurat, impulsurile de confruntare, cât și PĂRINTELE, normele repetate, impuse de familie și de societate. Între ele există o permanentă relație de negociere, care ne determină acțiunile, alegerile, ba chiar viața. Aceasta pentru că vocea PĂRINTELUI poate să fie accea a unei autorități covârșitoare, restrictive, care a determinat închiderea în sine a COPILULUI, starea de timiditate, neîncrederea în sine sau a dus la alegeri negândite, având consecințe neplăcute, tocmai pentru a scăpa de această tiranie. Între PĂRINTE și COPIL intervine, în funcție de condițiile din familie, de trăsăturile de personalitate ale copilului, dar și de mediul extern (în care cel mai important este cel educațional/academic ) un negociator mai specializat, ADULTUL. El încearcă să împace vocea PĂRINTELUI și a COPILULUI, prin alegeri ce rezultă de multe ori din raționalizarea opțiunilor și analiza costurilor și a beneficiilor unor acțiuni. Alteori, însă, ADULTUL este și el neputincios, în situația în care au existat în copilăria și adolescența lui  o sumă de afirmații repetate necontenit  de PĂRINTE, prin care copilul a fost devalorizat ("Nu eși bun/bună de nimic!"; "Ești o pacoste!"; "Sora/fratele tău este cu totul altfel!"; "O să ajungi un ratat/un bețiv ca taică-tău!"... ) Aceste "blesteme" ale părintelui, pe care acesta le repetă copilului pentru a-și refula (vărsa ) propriile nemulțumiri sau, pur și simplu, pentru că el însuși a avut parte de un tratament identic la vârsta copilăriei, marchează ca un fel de tatuaj de neșters copilul, imprimându-se, inconștient, în felul în care acesta se consideră. Nimic din ceea ce va face nu i se va părea destul de bun, pentru că vor fi mereu alți copii sau alți adolescenți care vor fi un pic mai buni, alteori, când conștientizează acest stigmat, încearcă, dar fără succes, să scape de el, pentru că părintele îl repetă mereu, fără să ia înseamă realizările, aspirațiile, zbaterile copilului. Un astfel de copil devenit matur, care nu reușește să iasă din determinările interioare ale PĂRINTELUI AUTORITAR nu va putea să aibă prea mult succes în societate, să aibă o familie în care să fie un partener egal în cuplu, oricâte calități și oricâtă bunăvoință va avea. Este un rezumat al unei orientări din psihoterapie care se numește ANALIZĂ TRANZACȚIONALĂ, în care clientul, ajutat de terpeut, încearcă să identifice aceste glasuri și să le stabilească mesajul repetitiv, apoi să reia mesajul părintelui și să stabilească în ce măsură mai este el adevărat și ce poate face pentru a dovedi că a depășit acel tipar în care a fost închis. Prin această identificare și prin restructurarea mesajelor, se poate întări vocea ADULTULUI, care să-l conducă spre apreciere de sine și spre un comportament curajos, asumat, liber. (Notă: Inițiatorul "Analizei tranzacționale" se numește Eric Berne, psihiatru canadiano-american, cărți traduse în română: "Ce spui după bună-ziua"; "Analiza tranzacțională în psihoterapie"; "Jocurile noastre de toate zilele. Psihologia relațiilor umane" )