Despre depresie, cu furie ... Ma intalnesc cu depresia zi de zi, prin specificul meseriei mele, o am in fata ochilor constant, parca din ce in ce mai des, parca la varste din ce in ce mai mici...Vad cum schimba oameni, vad cum ii face sa devina mai retrasi, mai tristi, cum nu se mai bucura de nimic, cum isi parasesc hobby-urile si se indeparteaza de prieteni pentru ca vor sa fie lasati in pace. O simpla conversatie la o cafea reprezinta un efort si nu au nici un chef si nici o tragere de inima sa mai faca asta. Si noptile devin lungi si fara somn, si zilele...trec, toate la fel, terne, fara bucurii. Ii vad cum vin rusinati ca nu-si mai pot stapani nervii si au izbucniri de furie iar cei care le suporta starile sunt de multe ori cei dragi care ii iubesc si ii iarta, dar nu ii inteleg ... Aud mereu fraza : "Nu mai sunt cum eram inainte, eu nu eram asa" iar la intrebarea "Si cum erati?" le vad lacrimile cand isi amintesc de ei insisi : "Eram mai vesel, ieseam mereu, ma bucuram de fiecare zi, faceam multe lucruri, eram ...altfel..." De obicei ajung la mine dupa ce au epuizat toate celelalte variante, dupa ce si-au facut analize peste analize si controale la mai multe specialitati medicale: cardiologie, endocrinologie, neurologie, medicina interna. Vin circumspecti, jenati de ideea ca ar putea sa aiba o afectiune psihica. Vin cand ajung la limita puterilor, cand chiar nu se mai poate, vin cand viata personala e doar o simpla amintire iar de multe ori ceea ce ii mana de la spate spre cabinetul psihiatric este ideea ca nu mai fac fata la munca si ca vor fi dati afara. Ma intristeaza tristetea acestor oameni si ma infurie etichetele puse de ceilalti, mi se pare incredibil ca in secolul 21 sa mai existe boli pe care sa simtim nevoia sa le ascundem, de care sa nu vorbim. Ma infurie cu atat mai mult cu cat stiu ca aceste afectiuni se trateaza si se rezolva si stiu ca, cu cat tratamentul apare mai precoce dupa instalarea simptomelor recuperarea va fi mai rapida, ma infurie ca ii vad cum se chinuie cand eu stiu ca se poate face ceva, ca exista variante medicamentoase si psihoterapeutice, ca vindecarea poate fi definitiva si ca, chiar daca vor aparea recaderi in viitor, exista solutii. Ma infurie cand vad atata teama, de medicamentele antidepresive, indusa de prejudecati, cand am vazut aceste remedii actionand de mii de ori si stiu ca nu sunt nici toxice, nu transforma oamenii in legume, ci din contra, ii ajuta sa duca o viata normala. Da, stiu ca sunt medicamente care se iau perioade lungi de timp, luni de zile, dar acest lucru se datoreaza mecanismului lor de actiune, ele regleaza circuitul unor substante din creier iar noi suntem obligati sa le prescriem conform ghidurilor de specialitate in asa fel incat sa prevenim recaderile, stiu ca au efecte secundare, dar acestea apar la inceputul tratamentului si ulterior se estompeaza, iar in cateva zile apar efectele pozitive. Ma infurie ca, dupa ce i-am explicat pacientului despre ce este vorba si omul a inteles si se simte chiar usurat sa afle ca pentru problema sa exista solutii, trebuie sa mai duc uneori o "lupta" cu familia care blocheaza demersurile terapeutice prin fraze de genul " Hai sa mai asteptam, ca nu esti tu de tratament psihiatric..." Si nu ma pot abtine sa ma gandesc ca in lumea asta exista oameni care iau tratamente pentru afectiuni somatice cronice toata viata iar lucrul acesta este unanim acceptat, nu pot sa nu ma gandesc ca depresia este o afectiune la care exista solutii spre deosebire de alte boli, si ca depinde doar de noi ca atunci cand vedem ca ceva se schimba in comportament, ca schimbarea dureaza mai mult de doua saptamani, ca e din ce in ce mai rau, ca apar tristeti nejustificate, crize de nervi din senin, nopti nedormite si oboseala crunta, sa cerem o parere unui psihiatru sau unui psiholog... Ioana Pop, Medic Psihiatru, Psihoterapeut