Copiii care au dificultăți de învățare se confruntă frecvent cu frustrări și eșecuri în activitățile educaționale. Această dezamăgire constantă poate duce la un sentiment general de valoare și potențial redus, afectând grav încrederea în sine a copiilor.

Numeroase studii recente indică faptul că acești copii sunt predispuși să prezinte semne de depresie, în special o stimă de sine scăzută. Deși cercetările nu au elucidat complet legătura dintre simptomele depresive și dizabilitățile de învățare, se pare că stima de sine scăzută este adesea rezultatul încercărilor nereușite și frustrante ale copiilor de a învăța și de a dobândi abilități academice. Copiii cu dificultăți de învățare se confruntă frecvent cu frustrări și eșecuri în activitățile educaționale. Această dezamăgire constantă poate duce la un sentiment general de valoare și potențial redus, afectând grav încrederea în sine a copiilor.

Construirea unei identități psihologice ca elev

Un copil își formează identitatea ca elev prin mai multe modalități, inclusiv: 
(1 ) modul în care se vede pe sine în ceea ce privește stăpânirea abilităților și asimilarea informațiilor; 
(2 ) cum este perceput de ceilalți și cum îi este comunicat acest lucru și 
(3 ) cum se compară cu alții în dobândirea unei noi abilități (de exemplu, un frate sau un coleg poate citi, în timp ce el abia învață alfabetul; copilul din vecini este talentat la sport, în timp ce el abia poate juca „prinde mingea" ).

Formarea unui sentiment de sine ca elev începe de la o vârstă fragedă. Cercetările recente au arătat că, înainte de a intra în clasa întâi, copiii deja fac diferențe în ceea ce privește cât de competenți se consideră în diverse activități de învățare (cum ar fi matematica, cititul, cântatul la un instrument muzical și activitățile sportive ). Pe măsură ce cresc, devin tot mai capabili să facă distincții despre abilitățile lor în domenii mai largi. Acest lucru este interesant deoarece sugerează că copiii mai mici fac generalizări despre capacitatea lor de învățare chiar și în domenii pe care nu le-au experimentat direct. De asemenea, sugerează că percepția de sine a copiilor în ceea ce privește competența—și, prin extensie—conceptul lor de sine ca elevi, începe să se formeze de la o vârstă foarte mică.

Toate aceste experiențe, impresii și comunicări contribuie la dezvoltarea conceptului de sine al copilului ca elev. Atitudinile, motivația și inițiativa copilului în procesul de învățare sunt influențate parțial de interacțiunile timpurii cu cei din jur, în special cu părinții, profesorii și familia. Aceste reacții și interacțiuni devin parte integrantă din interiorul copilului și constituie baza pentru sentimentul său de valoare ca elev și pentru atitudinea și deschiderea sa față de învățare.

Problemele de identitate ca elev sunt complexe pentru copiii cu dizabilități de învățare. Acești copii au adesea abilități variabile, ceea ce duce la experiențe de învățare imprevizibile și nesigure. Imaginați-vă câteva dintre dilemele cu care se confruntă acești copii:
- De ce pot să înțeleg ceva într-un moment și nu în următorul?
- De ce uneori mă simt nepriceput și alteori inteligent?
- De ce învăț rapid unele lucruri și lent altele?
- Cum pot să depășesc această problemă și să învăț mai bine dacă am dificultăți de învățare?
- Cum pot fi inteligent dacă uit lucruri simple, cum ar fi cuvinte sau nume?
- De ce pot citi ceva o dată și nu pot să-l citesc a doua oară?
- Dacă am dificultăți, nu înseamnă că nu pot să fac asta?
- De ce știu totul despre statisticile de fotbal, dar nu pot face matematică simplă?

Aceste dileme reale subminează capacitatea copiilor de a-și forma și menține o identitate consistentă ca elevi. Copiii cu dificultăți de învățare trebuie să depășească aceste experiențe de eșec și frustrare și să își dezvolte o imagine de sine mai pozitivă.

Copiii mici au tendința de a se vedea într-un mod simplist, considerându-se fie buni, fie răi, ceea ce îi poate conduce la o percepție distorsionată despre ei înșiși ca „elevi slabi", mai ales dacă se confruntă cu dizabilități de învățare. Aceste auto-stereotipuri generale pot persista nefericit până la maturitate și pot submina trăsăturile lor pozitive, oferind puține beneficii, chiar dacă au abilități remarcabile.

Copiii care ajung să se considere elevi lenți sau nepricepuți sunt expuși unui risc semnificativ de eșec. Așteptările scăzute au un efect negativ asupra modului în care copiii învață și chiar asupra dorinței lor de a încerca activități noi. Cei cu dizabilități de învățare sunt vulnerabili la îndoieli de sine paralizante și adesea evită învățarea pentru a se proteja de un nou eșec. Literatura despre neajutorarea învățată este plină de exemple despre cum copiii încearcă să-și minimizeze sentimentul de eșec și să evite experiențele ulterioare de incompetență. Etichete precum „lent", „prost", „leneș" și „nepriceput" pot afecta grav motivația, curiozitatea și încrederea, și din păcate, sunt auzite prea des în primii ani de școală, când copiii sunt foarte influențabili.

Influența interacțiunilor dintre părinți și profesori

Feedback-ul primit de copii în primii ani de școală și acasă joacă un rol important în modul în care își formează imaginea de sine ca elevi. Acest feedback poate fi legat de învățarea și stăpânirea unor abilități noi (cum ar fi învățarea unor cuvinte noi, folosirea oliței sau legarea șireturilor ) și poate fi transmis prin laude verbale, gesturi sau zâmbete nonverbale, sau printr-o combinație de sunet, vedere și atingere. Fiind mesaje încărcate emoțional, feedback-ul poate avea un impact profund asupra sentimentului de competență al copilului.

Cercetările recente au arătat că, pentru copiii cu dizabilități de învățare, percepțiile pozitive ale părinților sunt strâns legate de modul în care copiii se percep pe ei înșiși și, în consecință, de succesul lor academic. Deoarece acești copii sunt adesea nesiguri în privința abilităților lor, sunt ușor influențați de modul în care alții le percep abilitățile. Părinții pot, uneori, să transmită involuntar propriile frustrări și îndoieli și pot reacționa atunci când copiii cu dizabilități de învățare le amintesc de propriile lor experiențe de eșec.

Un părinte al unui copil cu dificultăți semnificative de organizare și secvențiere a comentat despre raportul școlar al fiicei sale spunând cu iritare: „Nu trebuia să ajungă ca mine!" Acest părinte a avut el însuși dificultăți academice și s-a identificat puternic cu problemele copilului său, amintindu-și de propriile sale sentimente de rănire și eșec. Din această cauză, i-a fost dificil să-i ofere copilului său sprijinul și reasigurarea necesare și să recunoască faptul că ar putea fi ajutată prin intervenții educaționale. Din fericire, cu timpul, acest părinte a început să accepte atât dificultățile sale de învățare, cât și pe cele ale copilului său și a reușit să-i ofere ajutorul necesar.

Părinții care au trecut prin dificultăți de învățare pot oferi empatie copiilor lor cu probleme similare într-un mod care este deosebit de validant și susținător. Acești părinți au avantajul de a înțelege din proprie experiență descurajarea și frustrarea asociate cu dizabilitățile de învățare. Sensibilitatea lor poate fi extrem de valoroasă în a le oferi copiilor sentimentul că sunt atât acceptați, cât și înțeleși.

Iată un exemplu clinic în care un copil cu dizabilități de învățare se confruntă cu probleme de identitate legate de percepția sa internă ca elev:
Alex era un băiat de 12 ani, trimis la psihoterapie pentru depresie. S-a descoperit că avea abilități verbale puternice și dificultăți ușoare de învățare vizual-spațială, ceea ce îi crea probleme la școală. La începutul terapiei, a spus că nu îi place termenul „dizabilități de învățare". Alex a privit cărțile din biroul terapeutului despre dizabilitățile de învățare și a întrebat cu vehemență: „De ce nu le numesc pur și simplu probleme cu învățarea anumitor lucruri? În felul acesta nu pare că este un handicap atât de mare!" În scurt timp, Alex a devenit mai deschis să recunoască „problema" sa cu învățarea matematicii și a acceptat să primească ajutor. După ce Alex a început să exprime cum se simte în legătură cu etichetarea, am putut aborda în mod realist dificultățile sale de învățare. Când Alex a găsit o modalitate de a se vedea ca „un elev bun cu dificultăți la matematică", a devenit mai receptiv la ideea de a primi ajutor. Pentru Alex, eticheta „dizabilități de învățare" fusese copleșitoare.