Termenul de „tulburare” este încărcat și se concentrează exclusiv pe aspectele negative. „Diferența” este un termen care valorizează diversitatea umană. Dedicând prea mult timp identificării și remedierii „problemelor” unui copil, îl învățăm să se perceapă ca fiind restricționat. În schimb, atunci când ne axăm pe diversitatea personalității sale și pe talentele sale, îl încurajăm să se dezvolte la potențialul său maxim. Astfel, poate renunța la concentrarea asupra punctelor slabe și se poate dedica trăirii vieții în plenitudine.

Neurodiversitatea este un concept care reconceptualizează tulburările ca diferențe.

Studiile imagistice ale creierului indică faptul că dezvoltarea cerebrală a copiilor este în mare parte similară, deși prezintă variații semnificative. Adesea, creierele care se abat semnificativ de la normă sunt considerate anormale sau afectate de tulburări. Neurodiversitatea propune o schimbare a perspectivei de la normal/anormal la neurotipic/neurodivers (sau obișnuit/deosebit ). O „diferență” nu trebuie privită ca o „problemă”.

Conceptul subliniază că fiecare copil are atât puncte forte cât și slăbiciuni, asemenea oricărei alte persoane. Astfel, nu există nimic fundamental defectuos în natura sa. De exemplu, un copil cu ADHD poate întâmpina dificultăți în a se concentra pe anumite activități, dar poate avea capacitatea de a se concentra extrem de bine pe altele. Sau, un copil cu autism poate întâmpina provocări în interacțiunile sociale, dar poate avea o memorie remarcabilă sau un set de competențe avansate. Acest model este valabil și pentru alte „tulburări” cum ar fi tulburarea de limbaj, discalculia, dislexia, dispraxia și așa mai departe. Conceptul de neurodiversitate ne îndeamnă să apreciem punctele forte la fel de mult cât oferim sprijin pentru punctele slabe.

Totuși, conceptul de neurodiversitate sugerează că putem merge chiar mai departe. Este considerat a fi la fel de esențial pentru omenire ca și biodiversitatea pentru viața în ansamblu.

Acestea sunt cuvintele autorului american Harvey Blume, exprimate într-un articol scris pentru The Atlantic în 1998. El a adăugat, „Cine poate determina ce tipar de conexiuni cerebrale va fi cel mai eficient într-un moment dat? De exemplu, domeniile ciberneticii și ale culturii informatice ar putea aprecia o mentalitate cu tendințe autiste.” Această mențiune a autismului este importantă, deoarece termenul de neurodiversitate a fost folosit inițial de sociologa australiană Judy Singer, într-un articol despre autism scris la sfârșitul anilor ‘90. Doamna Singer a argumentat cu convingere că neurodiversitatea ar trebui considerată o categorie socială sau politică, la fel ca genul, orientarea sexuală, clasa socială și etnia. Dacă nu există un gen incorect, atunci de ce ar exista un creier incorect?

Ce înseamnă asta pentru copilul tău? Înseamnă că ar trebui să se caute o formă de educație mult mai personalizată.

Profesorii săi trebuie să recunoască întreaga gamă de talente, abilități, stiluri de învățare, motivații și puncte slabe ale copilului. Ei trebuie să găsească metode de a răspunde acestor nevoi individuale. Astfel, ar putea fi necesar să elaboreze un plan de învățământ personalizat, scris, care să detalieze strategia lor de predare. 

În cadrul educației personalizate, cadrele didactice aplică metode care accentuează calitățile asociate cu neurodiversitatea copilului și atenuează dificultățile. De exemplu, ei ar putea folosi o varietate de instrumente de învățare, nu doar vizuale. Deși manualele sunt valoroase, ele sunt strict vizuale. Prin urmare, se pot adăuga resurse audio, video și activități interactive care să corespundă stilului de învățare al copilului. În loc să fie obligați să redacteze eseuri, elevii pot avea opțiunea de a înregistra răspunsurile vocal, de a susține o prezentare orală sau video, sau de a participa la proiecte de grup. Orele de curs pot include pauze mai dese și se poate aloca timp extins pentru examene.Testele se pot desfășura în grupuri restrânse sau în încăperi separate, iar evaluările pot fi divizate pe mai multe sesiuni. De asemenea, se poate modifica ora din zi la care se susțin testele sau ordinea probelor.

Aceste modificări sunt rezultatul unei schimbări de paradigmă mult mai profunde. Este vorba despre o reevaluare a modului în care ar trebui concepută „învățarea”. Ce predăm este semnificativ, dar metoda de predare este la fel de importantă. Având în vedere diversitatea stilurilor de învățare ale elevilor, este necesar să utilizăm o varietate de metode didactice. Modificările și adaptările sunt destinate tuturor elevilor, nu doar celor neurodiverși. De exemplu, dacă materialele de lectură obligatorii sunt disponibile în format text vorbit, Braille, text digital și print cu litere mari, un elev cu dislexie ar alege probabil opțiunea audio, dar aceasta ar putea fi preferată și de un elev fără dificultăți de citire. Aceasta nu o putem afla decât oferindu-le elevilor șansa de a alege. Clasele sunt organizate într-o manieră flexibilă. În loc să avem bănci aranjate în rânduri sau grupuri, cu profesorul în partea din față a clasei, ar putea fizone sau arii dedicate diferitelor tipuri de activități. Spre exemplu, spații pentru muncă individuală în tăcere și altele pentru lecții de grup. Profesorul poate circula între aceste spații după necesitate. În plus, am putea testa diferite tipuri de iluminare și acustică în clasă și am putea introduce elemente de suport senzorial, cum ar fi scaunele elastice, jucăriile antistres sau scaunele balansoar.