În ultimii ani, mai mulți oameni au exprimat temeri legate de faptul că supradotarea este frecvent confundată cu ADHD și că diagnosticarea ADHD în rândul copiilor supradotați a devenit problematică.

În acest context, Silverman subliniază că unii profesioniști fac greșeala de a presupune că un copil care poate menține atenția, cum ar fi un copil supradotat implicat într-o activitate de interes, nu poate avea ADHD. Este de înțeles că un observator ar putea să excludă ADHD-ul, deoarece copilul pare foarte concentrat pe o sarcină, iar ceilalți stimuli dispar din atenția sa. Deși această stare de concentrare intensă este adesea numită "flux", ea poate fi, de asemenea, descrisă ca "hiperfocalizare", o condiție similară pe care persoanele cu ADHD o experimentează adesea.

Activitățile care sunt mereu captivante și ușor de realizat, precum jocurile video sau cititul pentru plăcere, nu diferențiază copiii cu ADHD de cei fără această tulburare, spre deosebire de sarcinile care presupun un anumit efort. Datorită supradotării lor, copiii supradotați percep un număr mai mare de sarcini ca fiind "simple", ceea ce face ca simptomele ADHD să fie mai puțin evidente decât la copiii care se confruntă mai vizibil cu dificultăți.

Cercetări recente arată că supradotații cu ADHD sunt deosebit de predispuși la stări de "flux" sau "hiperfocalizare." Deși acestea pot reflecta un angajament profund și o motivație puternică, devin problematice atunci când copilul trebuie să treacă de la o sarcină la alta. Astfel, deși această stare are aspecte pozitive cognitive, poate crea probleme comportamentale. De asemenea, ADHD-ul nu este caracterizat de incapacitatea de a menține atenția, ci de dificultatea de a-și regla atenția pentru sarcini care nu sunt în mod natural recompensatoare și/sau care cer efort. Din păcate, astfel de sarcini sunt frecvente în activitățile școlare tipice, chiar și în programele pentru cei supradotați.

Deși diagnosticul incorect de ADHD este problematic, erorile de omisiune în diagnosticare sunt la fel de serioase și pot fi chiar mai comune în rândul elevilor supradotați. Aceasta apare atunci când accentul pus pe abilitățile unui student maschează dizabilitatea. Chiar dacă punerea în valoare a talentelor unui student poate scoate în evidență darurile acestuia, nu elimină realitatea tulburării și poate conduce la o lipsă de încredere în abilitățile proprii din cauza eforturilor continue de a le menține. Dacă elevului i se permite să recunoască și să experimenteze dizabilitatea, el sau ea poate învăța metode eficiente de adaptare și compensare.

A recunoaște că un copil poate fi atât supradotat, cât și cu ADHD, și a explora cum interacționează aceste condiții în fiecare caz este o abordare mai benefică decât a se concentra pe o dihotomie falsă.

Având în vedere faptul că supradotarea și ADHD-ul pot coexista, întrebarea nu ar trebui să fie "ADHD sau supradotat?", ci mai degrabă "cât de mult este afectat acest elev de ADHD-ul său?" Unii copii reușesc să compenseze simptomele ADHD în majoritatea situațiilor (de multe ori fără ca ei sau părinții și profesorii să fie conștienți ), în timp ce alții întâmpină dificultăți semnificative. Cel mai important aspect în evaluarea ADHD este măsura în care comportamentele afectează copilul.

Un copil al cărui comportament afectează performanța academică, viața socială sau dezvoltarea personală ar trebui evaluat din punct de vedere clinic pentru a exclude condiții tratabile, chiar dacă aceste comportamente pot semăna cu caracteristici tipice creativității sau supradotării.