ADHD: deficitul de atenție nu este totul

Abordarea tulburării de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD ) în viața reală începe prin recunoașterea faptului că ADHD (inclusiv ceea ce era cunoscut anterior ca ADD, acum denumit mai precis ADHD-tip inatentiv ) este adesea interpretată greșit. Când părinții, profesorii sau copiii consideră ADHD ca fiind fictivă sau doar o scuză pentru lipsa de efort, motivație sau autocontrol la un copil, se creează frustrări și confuzie pentru adulți, copii care se confruntă cu predispozițiile lor neurologice fără îndrumare și frați prinși în mijlocul situației.
Este esențial să depășim dezbaterea privind existența ADHD. Aceasta este o afecțiune reală, demonstrată de numeroase studii credibile. Odată corect identificată, ADHD nu diferă de alte afecțiuni medicale. Uneori, provocarea constă în obținerea unui diagnostic corect; ADHD poate fi dificil de identificat la fiecare persoană. În loc să irosim energie într-o dezbatere inutilă despre existența ADHD, cel mai bine putem sprijini familiile ajutându-le să înțeleagă cu adevărat ce este ADHD și cum poate fi gestionată.
ADHD nu este denumită corect. Simptomele tipice — neatenția, hiperactivitatea și impulsivitatea — sunt doar partea vizibilă a problemei. Regiunile din creier implicate în ADHD sunt responsabile și de abilități de funcție executivă, cum ar fi gestionarea timpului, judecata, organizarea și reglarea emoțiilor. Funcția executivă este comparabilă cu un manager al creierului, care supraveghează și coordonează planificarea, gândirea și interacțiunile noastre cu lumea. Adevărata problemă cu ADHD este legată de funcția executivă, iar cum a afirmat Dr. Russell Barkley și alții, un nume mai adecvat ar fi „tulburare de deficit de funcție executivă".
Pentru a sprijini mai bine familiile, este esențial să depășim dezbaterile despre existența ADHD și să clarificăm concepțiile greșite legate de aceasta. Atunci când părinții sau profesorii uită că ADHD este o tulburare neurologică, copiii sunt adesea învinovățiți pentru comportamente sau alegeri care nu sunt complet sub controlul lor. Odată ce înțelegem neurologia din spatele ADHD, putem vedea că comportamentul aparent inadecvat al unui copil sau lipsa de motivație se datorează unei dificultăți reale legate de abilități precum concentrarea, menținerea pe sarcină, gestionarea emoțiilor sau alte aptitudini de viață legate de funcția executivă.
Așa cum unii oameni au talent la desen, pot înscrie un coș sau învață să cânte la un instrument muzical mai ușor decât alții, capacitatea de a planifica, de a reține informații și de a acorda atenție este în mare parte influențată de genetica noastră. Problemele cronice legate de uitare, organizare slabă, distragerea de la sarcinile de lucru, lăsarea temelor acasă, neascultarea când sunt chemați sau pierderea calmului când sunt frustrați sunt toate indicii ale unei funcții executive deficitare. Poți învăța pe cineva să arunce o lovitură la coș sau metode noi de a-și organiza activitățile, dar abilitatea nu se va dezvolta din nimic.
Nu i-ai spune unui copil cu astm: "Străduiește-te mai mult, nu mai respira greu." În mod similar, așteptarea ca un copil cu deficite de funcție executivă să își îmbunătățească comportamentul imediat este nedreaptă și nerealistă. În schimb, ar trebui să dezvoltăm o înțelegere empatică și obiectivă a abilităților lor reale, urmată de o planificare detaliată care nu doar dezvoltă abilități, ci și creează strategii pentru a compensa dificultățile existente. În timp ce încurajăm comportamentul adecvat și munca asiduă, trebuie să recunoaștem și provocările pe care ADHD le poate aduce.
Abordarea modului în care ADHD afectează familiile începe cu recunoașterea acesteia ca o afecțiune medicală ce influențează funcția executivă. Separat, există o abordare neuroafirmativă unde ADHD este văzut ca o formă de neurodivergență. Odată ce înțelegem pe deplin că ADHD este o tulburare autentică/neurodivergență ce afectează modul în care o persoană își administrează activitățile zilnice, putem lua decizii mai bine informate despre cum să ne creștem copiii, să educăm și să gestionăm alte aspecte ale îngrijirii. Înțelegând cauza reală a ADHD și efectele sale variate, ne putem ajusta așteptările cu empatie și putem formula planuri inteligente pe termen lung care să dezvolte abilități și să asigure că toți copiii cu ADHD își ating potențialul maxim.
Madalina Simion - Psihologie clinica & neuropsihologie
