O astfel de experienţă este un scurt episod subiectiv, în care sinele este perceput ca fiind în afara corpului, de multe ori plutind, cu sau fără impresia subiectului de a-şi vedea propriul corp de la o anumită distanţă vizuospaţială ridicată, cu conştiinţa detaşată de corp, dar rămasă în apropierea lui sau îndepărtându-se de corp. Această experienţă extracorporală constă într-un sentiment bruiat de unitate spaţială între sine şi corp, pentru că eul nu este resimţit ca făcând parte din limitele trupului. Astfel, "out of body experience" se referă la o autolocalizare anormală.
Out of body experience diferă de depersonalizare prin aceea că aici intervine trăirea subiectivă, pe când depersonalizarea este o tulburare subiectivă a conştiinţei de sine, în care subiectul îşi pierde sentimentul propriei realităţi sau îşi resimte corpul ca fiind ireal (pierderea identităţii somatopsihice personale ), putându-şi chiar pune la îndoială identitatea; depersonalizarea este adesea însoţită de derealizare, în care lumea exterioară este resimţită ca stranie sau ireală şi se asociază deseori cu anxietatea; depersonalizarea a fost descrisă prima dată de Pierre Janet (un pionier în abordarea acestui aspect ) în legătură cu personalitatea psihastenică.
La o analiză psihopatologică, se vor observa trei niveluri ale acestei depersonalizări. Primul este cel în care conştiinţa este doar superficial afectată, aceasta neavând consecinţe decât asupra percepţiei identităţii. Al doilea nivel este al unei afectări mai profunde, resimţite de subiect cu pierderea sentimentului de spontaneitate şi chiar de autonomie, situaţie corespunzătoare automatismului mental şi sindromului de percepere a unei acţiuni exterioare exercitate asupra sa - manifestare delirică xenopatică (delir de influenţă ), principal simptom al unor psihoze, mai ales în schizofrenie. Al treilea nivel este cel în care însăşi percepţia unităţii corporale este perturbată, cu sentimentul de corp dislocat sau fragmentat şi este caracteristic unor psihoze schizofrenice grave, însoţite de o angoasă foarte pronunţată şi de delir paranoid.
În derealizare (parte a depersonalizării ), este deseori prezent un sentiment de detaşare sau de separare de împrejurimi, uneori şi un sentiment de desincronizare în raport cu timpul real, însă nu apare percepţia de experienţă extracorporală sau de autoscopie; termenul a fost propus pentru prima dată de Edward Mapother şi Wilhelm Mayer-Gross, în definirea sentimentului de stranietate şi străinătate a lumii exterioare, în absenţa însă a vreunei tulburări perceptive.
Se presupune că experienţa extracorporală este cauzată de o insuficienţă tranzitorie de integrare tactilă şi proprioceptivă a informaţiilor de la nivelul vestibular, care converg la intersecţia temporoparietală situată în partea dreaptă a creierului.
Fenomenul de experienţă în afara corpului a atras atenţia specialiştilor când mai mulţi oameni aflaţi în pragul morţii sau în moarte clinică au declarat că au trăit o astfel de detaşare corporală. Însă aceeaşi experienţă a fost descrisă şi de unii pacienţi epileptici.
În urma mai multor teste prin care s-a intervenit chirurgical stimulând partea superioară dintre intersecţia girusului angular cu zona dreaptă a girusului temporal printr-un electrod la tensiunea de 3, 7 V în 40-Hz repetat de 40 de ori pe secundă, pacientul a experienţiat starea de disembodiment (detaşare corporală ) după o secundă de la iniţierea stimulării. În această stare, sinele subiectului a fost perceput de acesta ca aflându-se în afara corpului, dar fără alterarea stării de conştiinţă.
S-au făcut diverse cercetări şi experienţe şi s-a constatat că, de fiecare dată în timp ce pacientul experienţia starea de disembodiment (decorporalizare, invizibilitate, chiar ), percepţia sinelui a fost identificată ca aflându-se la o distanţă de aproximativ 50 de centimetri în spatele corpului subiectului şi în partea stângă. Pe parcursul experimentului, pacientul nu a avut impresia că şi-ar vedea corpul de la o anumită distanţă vizuo-spaţială ridicată, şi nici nu a avut control muscular asupra mişcărilor corpului. Subiectul a perceput vizual mediul înconjurător din perspectiva propriei persoane, reale, şi nu din perspectiva sinelui detaşat de corp în perioada de disembodiment.
Reacţiile stimulării prin intermediul electrodului au avut efecte identice indiferent de poziţia subiectului (în decubit sau şezând ) . Pe parcursul experimentului, în timp ce pacientul a avut poziţia şezând, el a reuşit să observe şi camera în care se afla. Experienţa extracorporală a pacientului din timpul experimentului a durat 17 secunde. De obicei, o astfel de experienţă durează între 15 şi 21 de secunde.
S-a constatat că experienţa extracorporală rezultă dintr-o integrare multisenzorială deficitară a intersecţiei temporoparietale din partea dreaptă a creierului. Această ipoteză a fost dezvoltată pe baza informaţiilor privind leziunile rezultate în urma stimulării magnetice transcraniene şi a constatărilor electrofiziologice găsite la voluntari sănătoşi şi pacienţi cu epilepsie, dar s-a evidenţiat şi la o simplă tomografire computerizată cu emisie de pozitroni, folosindu-se instrumente de neuroimagistică pentru a se identifica regiuni ale creierului care sunt implicate pe parcursul experienţei extracorporale.
În timpul experienţei extracorporale, autopercepţia este clar alterată, dar în general, conştiinţa de sine se păstrează. În timpul depersonalizării şi derealizarii, atât conştiinţa de sine, cât şi autopercepţia rămân la standardele normale, dar subiectul se simte disociat de împrejurimi.
Studii care au cercetat depersonalizarea şi derealizarea au demonstrat cu ajutorul stimulării calorice vestibulare că există posibilitatea de a induce un sentiment de detaşare sau de separare de împrejurimi atât la subiecţii sănătoşi, cât şi la pacienţii cu tulburări vestibulare.
Rezultatele studiilor de imagistică a tomografiilor cu emitere de pozitroni sugerează faptul că experienţa extracorporală este mediată de coactivarea unei zone mici de la intersecţia dintre girusul angular şi girusul supramarginal şi şanţul girusului superior. Activarea intersecţiei dintre girusul angular şi supramarginal modifică orientarea corpului în spaţiu din punct de vedere vestibular-somatosenzorial, iar coactivarea părţii posterioare a cortexului temporar superior cu imaginea internă a auto-percepţiei duce la modificarea spaţială de autopercepţie.
În concluzie, nu este clar încă dacă experienţa extracorporală este o consecinţă normală a coactivării a două zone din creier care de obicei nu funcţionează împreună, sau dacă această experienţă extracorporală apare numai în prezenţa unor stări patologice ale creierului, cum ar fi epilepsia sau tinitus.