În perioada de la îmbolnăvire până la moarte se consumă mult din resursele fizice și psihice atât ale pacientului, cât și ale familei. Persoanele afectate de anumite boli incurabile cu evoluție dramatică, pe lângă durerea fizică și anxietate, suferă și pentru că în percepția lor și-au pierdut demnitatea. O persoană care e pe moarte e posibil să nu-și mai poată menține singură igiena corporală, să nu reușească să se îmbrace sau să mănânce fără ajutor. Pe patul de moarte, stima de sine a muribundului poate să se deprecieze semnificativ. Tot ce dădea odată sens și aducea respectabilitate vieții lui acum se risipește. Semnele fizice ale bolii sau ale vârstei înaintate sunt privite de unii doar din perspectiva degrdării corpului, în loc să fie văzute ca un proces biologic firesc. Când suntem activi și sănătoși, demnitatea ne este alimentată de activitățile și realizările pe care le avem, ca și de aprecierea exprimată într-un fel sau altul de cei din jur - apreciere pe care o venerăm destul de mult și o considerăm chiar indispensabilă... Fără să invoce demnitatea și s-o interpreteze într-un sens eronat, pacientul ar trebui să accepte îngrijirea și suportul medicilor sau al familiei, privind această situație ca pe un proces normal al trecerii noastre pământești. Doar faptul că ești pe patul de moarte și ți s-au alterat anumite funcții sau ai nevoie de îngrijire, nu este ceva nedemn. În momentul în care individul consideră că și-a pierdut demnitatea prin prisma faptului că nu mai poate face nimic pentru alții și foarte puțin pentru el, când tot ceea ce a fost a trecut, se instalează emoția de neputință atât de tragic, încât nu-și mai poate accesa resursele psihice. Demnitatea ar trebui privită în lumina realizărilor remarcabile de care te-ai bucurat pe parcursul vieții. În orice situație, omul e bine să aibă puterea de a-și împărtăși suferința și tristețea membrilor familiei. Dar trebuie mai întâi să-și dea voie să se scufunde în tristețe, pentru a reuși să-și străbată suferința, ieșind dincolo de această suferință în comuniune cu familia. Astfel, într-un final, suferința devine un catalizator pentru a „muri bine" și a găsi seninătatea și ocazia de a spune familiei „vă iubesc, rămâneți cu bine".