O poziţie teoretică importantă de-a lui Wynn (1992 ), este cea în care susţine faptul că dezvoltarea cognitivă timpurie la copiii de aproximativ 5 luni se poate observa şi prin faptul că cei mici pot face simple calcule aritmetice de genul 1+1. Din alte experimente pe care le-a testa, Wynn (1992 ) a sugerat că abilitatea de a face simple calcule aritmetice este programată, şi poate fi baza pe care se construiesc abilităţile aritmetice ulterioare. Cu toate studiiile pe care le-a facut Wynn, nu a scapat de a fi controversat, iar rezultatele studiiilor lui au primit mai multe reinterpretări care nu impun atribuirea unor abilităţi aritmetice copiilor mici. O alta poziţie teoretică este cea a lui Cohen şi Marks (2002 ) care au sugerat că subiecţii din experimentele lui Wynn ar fi putut să reactioneze la o imagine care le este familiară perceptual, mai degrabă decât la una care ar presupune violarea expectanţelor. Clearfield şi Westfahl (2006 ), folosind testul adunării din experimentul lui Wynn, au ajuns la concluzia că printr-o habituare anterioară cu probele, rezultatele pot fi influenţate; totuşi, ei nu subestimează potenţialul copiiilor de a face simple calcule aritmetice. Surse bibliografice relevante care abordează aceste perspective teoretice ar fi studiul lui Daniel C. Hyde şi Elizabeth S. Spelke (2010 ) care îşi propun să investigheze existenţa a 2 sisteme cognitive care susţin reprezentarea numerică non-verbală: un sistem care reprezintă distincţia dintre magnitudinea numerelor, şi un sistem care distinge obiectele. În experimentele aplicate, ei măsoară raspunsul generat de copiii mici, observând diferenţele dintre procesarea numerelor mici (de la 1 la 3 ) şi numerelor mari (de la 4 în sus ) prin insistenţa cu care se uita la un stimul, şi modul în care urmaresc cu capul stimulul respectiv. Rezultatul studiului relevă faptul că copiii de 6 luni nu au reuşit să facă diferenţa dintre magnitudinea numerelor. Un alt studiu condus de Elizabeth M. Brannon sugerează că copiii fac distincţie între numerele crescatoare şi cele descrescatoare ale itemilor din cadrul stimulilor vizuali. În experimentul ei, copiii au observat în prima fază secvenţe pe trei ecrane care înfaţişau numere crescatoare şi descrescatoare de obiecte. Copiii au putut aprecia relaţii de genul "mai mare decât" sau "mai mic decât" între valori numerice. Într-un alt studiul condus de V. Izard, C. Sann, E. Spelke, şi A. Streri (2008 ) se demonstrează că copii cu vârsta cuprinsă în intervalul 4.5 - 6 luni sunt capabili să reacţioneze spontan la matrici de 4-18 obiecte în funcţie de număr. Această performanţă conferă dovezi ale reprezentărilor numerice abstracte ale copiilor de această vârstă. În Concluzie, poziţia mea în legatură cu rezultatele acestor experimete - aşa cum majoritatea autorilor au relevat, este că aproape toţi copiii preferă să raspundă, şi reacţionează în baza familiarităţii; dar, aceasta nu înseamnă neaparat că ei nu sunt capabili de operaţii aritmetice simple. În schimb, unii copii reactionează în momentul în care li se violează expectanţele, ori la rezultate sau evenimente imposibile datorită noutăţii lor, prin faptul că acestor evenimente le acordă o mai mare importanţă - pentru moment. Cu toate că noul şi imprevizibilul îi atrage pe copiii de această vârstă, ei ar putea face analize matematice simple; dar pentru aceasta, cea mai buna metodă de a le testa abilităţile cognitive ar fi investigarea manierei în care ei privesc, dar şi cât de mult privesc stimulul la care au fost expuţi. O procedură nouă pe care am identificat-o în literatura de specialitate - pe langa cele abordate de perspectivele clasice - prin care s-ar putea obţine mai multe informaţii despre existenţa acestei abilităţi, ar fi prin intermediul înregistrării potenţialelor evocate cu ajutorul electroencefalogramei care ar înregistra informaţii relevante legate de activitatea electrică a creierului în timpul unei probe aritmetice simple de genul 1+1 sau 2-1.