Nu există un singur adevăr

Postmodernism în psihoterapie - Realităţile sunt construite social şi nu avem adevăruri unice la care să ne raportăm.

O premisă centrală a postmodernismului este că, la nivel social, nu există un singur adevăr esenţial, despre cum ar trebui să funcţioneze oamenii, familiile sau societăţile. Sfaturile lui Erickson sunt congruente cu această idee. Iată ce spunea el în 1965 (1965/1980 pg. 223 ) :

"Sarcina terapeutului nu este să-l convertească pe client la propriile lui credinţe sau înţelegeri. Nici un pacient nu înţelege în mod real perspectiva terapeutului său, şi nici nu are nevoie de ea. Ce se impune aici, este capacitatea terapeutului de a dezvolta o situaţie, un spaţiu terapeutic în care să-i permită pacientului să-şi folosească propria gândire, propriile emoţii în cel mai potrivit mod, adaptat schemei lui de viaţă."

Sunt şase idei aflate în interrelatie, ce caracterizează gândirea postmodernă, aşa cum se aplică ele în psihoterapie:

Realităţile sunt construite social.
Există mai multe modalităţi de a descrie şi clasifica "realitatea" oricărei situaţii.
Cunoaşterea este trăită (experimentată ), nu găsită.
Cunoaşterea se construieşte în limbaj.
Realităţile sunt organizate şi menţinute prin poveşti.
Nu există adevăruri esenţiale, unice.
Terapia narativă porneşte de la un set de idei şi practici născute în munca lui M. White şi D. Epston, iar ideile lui M. White (1986 ) sunt şi ele ancorate în munca lui Gregory Bateson (1972 ) .

Efectul aplicării metaforei narative în terapie este, aşa cum declară unii terapeuţi, unul de schimbare a direcţiei de lucru şi a poziţiei de putere şi autoritate a terapeutului. În loc de a rezolva probleme, terapeuţii devin interesaţi să colaboreze cu oamenii în decizia acestora de schimbare a vieţii. Acest lucru este făcut prin îmbogăţirea poveştilor pe care ei şi ceilalţi le vehiculează despre sine şi viaţa lor. Se porneşte de la premisa că există, undeva, o poveste neafectată de problemă, şi ea va fi punctată îmbogăţită, multistratificată împreună cu terapeutul. În final, apare o nouă identitate cu noi opţiuni de relaţionare, şi în consecinţă un nou viitor.

Complexitatea acestei munci o depăşeşte pe cea a unei simple metafore terapeutice. Cu atât mai mult cu cât, unele poveşti sunt generate în anumite contexte, influenţate mai mult de un discurs decât de altul. Oamenii nu sunt conştienţi de puterea poveştilor lor, asupra lor. Pur şi simplu se nasc în ele fără să se observe vreodată, sau să problematizeze pe marginea lor. Povestea devine o matriţă în care persoana încercă să se adapteze, în loc să o transforme conform creşterii lui continue. Astfel, povestea devine pe nesimţite singura realitate în care trebuie să..., e nevoie să..., ar fi bine să..., dacă nu..., atunci..., şi aşa mai departe. Povestea devine constrângătoare şi limitativă, iar persoana nu e conştientă de opţiunea ei de a schimba decât atunci când în mod spontan sau cu ajutor, este pusă în poziţia martorului.

Aici, munca terapeutului este supusă aceluiaşi discurs social şi e important ca el să practice acelaşi lucru - să devină martorul propriei viziuni sau perspective şi să conştientizeze momentul când vrea să o impună clientului ca lentila prin care să-şi privească problema sau pe sine.

Vă sugerăm în această săptămână să faceţi următorul exerciţiu:

Ascultaţi-vă partenerul şi cum aţi fi cel mai bun prieten al lui - indiferent de ceea ce face sau spune, păstraţi-vă cel puţin în interior, această atitudine.
Deveniţi conştient de fiecare dată când vreţi să aveţi dreptate într-o discuţie cu cineva, ce voce vă spune că aveţi dreptate: ce argument aduce ea şi de ce discurs social se simte susţinută acea voce. Ce autoritate din afară spune că "acela" e adevărul. Fiţi observatorul acelei voci şi contemplaţi, fără să judecaţi, dorinţa ei ca adevărul său să fie "mai bun" decât adevărul celeilalte părţi.