CUPRINS

1. Cuvant înainte
2. Prolog
2.1 Toate poveştile au un început
2.2 Şi o intrigă
2.2.1 Genograma 1
2.2.2 Genograma 2
2.3 O desfăşurare a acţiunii
2.4 Un punct culminant
3. Teme emergente pe parcursul terapiei
4. Concepte teoretice şi tehnici aplicate
5. În loc de concluzii – un epilog

1. Cuvant înainte

Ori de câte ori mă apuc să scriu încep prin a mă rătăci pe undeva între teorie şi practică.

Oare despre ce să scriu?

Şi oare ce să las nespus?

De unde să încep, de la o definiţie, de la un sentiment, de la un titlu, de la o experienţă?

Să fiu sintetică sau analitică, să scriu cu inima sau cu raţiunea?

Şi sfărşesc prin a scrie abia atunci când cuvintele încep să curgă de la sine, când gândurile se aşează într-un singur fluviu şi neştiind încă ce voi scrie mă las cuprinsă de povestea ce se ţese singură… şi mă întreb: oare cum se va termina de data asta?

Dar destul! … să ridicăm cortina.

2. Prolog

Două familii stau faţă în faţă. În prima familie soţia are 26 de ani iar soţul 31, în cealaltă mama are 43 de ani iar fiica 19. Sunt în aceeaşi odaie verde... şi mai e cineva.
... e ciudat, personajele se văd şters ca şi cum ai pune două diafilme unul peste altul pe aceleaşi locuri şi o singură imagine se suprapune perfect: insotitorul.

Sunt în acelaşi loc în timpuri diferite, în etape diferite, în roluri diferite.

Dar eu, insotitorul, mergand prin timpul fiecareia alături de ei spre sfârşit am rămas cumva cu impresia unei singure poveşti, din care am citit doar două capitole, de la coada la cap...

Nu am vazut încă pagina cu titlul dar cumva îmi aminteşte de un eseu mai vechi despre răţuşca cea urâtă şi devenirea unei lebede...

2.1 Toate poveştile au un început.

1. (Numai ca? ) asta a început cu sfârşitul... dacă mă gândesc bine pentru mine toate poveştile încep aşa, cu un sfârşit a ceea ce a fost şi-un început incert a ce va să fie...
Dupa 8 ani un cuplu era pe cale să se destrame. De fapt se destrama de ceva timp (6 ani ) de când se mutaseră împreună. Cu fiecare plecare a lui. Cu fiecare singurătate a ei. Apoi s-au căsătorit (de 4 ani ) si nici asta nu i-a legat mai puternic... decât bătăile şi certurile. Apoi au adoptat un căţel (de 2 ani ) şi o vreme singuratatea ei s-a făcut mai mică, cu un amant virtual. Apoi căţelul a murit şi singuratatea a fost umplută de moartea lui, de ultima plecare şi ultima bătaie şi prima discuţie despre divorţ... şi primul amant - coleg de facultate.
Iar acum amantul era tot ceea ce soţul era, mai puţin violent... şi gelos... şi „malefic” ... şi ea era în sfârsit în mijlocul unei familii aşa cum îşi dorise, dar se temea ca familia asta să nu renunţe la ea dacă i-ar cunoaste....soţul.

2. Povestea celeilalte familii e la fel de „pe sfârşite”, de data asta chiar în forma cea mai drastică: tentativa de suicid a fiicei. Mama şi fiica locuiesc cu bunica şi bunicul matern, mama a divorţat în jurul varstei de 2 ani a fiicei, după o separare de 9 luni şi o împăcare de aproximativ 5 luni.
Din vară de când fica a revenit acasă după ce stătuse în internat la liceu relaţia dintre ele s-a deteriorat foarte mult, se ceartă puternic, tot timpul, în special din cauza banilor. Au datorii mari şi situaţia este foarte instabilă, ambele declară că nu o mai suportă dar fiica consideră că deşi mama este vinovată (nu ştie să administreze banii ) situaţia s-ar rezolva dacă ea nu ar mai fi (ea e cea care cheltuie sumele cele mai mari pentru facultate, maşină personală şi alte nevoi ) .
Violenţa verbală e puternică, şi cât timp sunt împreună se rănesc continuu una pe cealaltă deşi fiica e desemnată ca fiind mai „agresivă”.

Pe scurt: violenţă domestică şi izolare emoţională, distrugerea încrederii şi pendulare între decizii prin infidelitate (relaţii triunghiulare ) aparute în timp.

2.2 Si o intriga:

Nevoile ei sunt de fuzionare emoţională, de a se simţi protejată şi respectată, valorizată pentru opiniile şi iniţiativele sale.
Nevoile lui sunt de diferenţiere şi independenţă personală, de a fi iubit/admirat sprijinit în eforturile sale.

Nevoile fiicei sunt de a fi aparată şi a simţi protecţia mamei dar şi forţa acesteia de a refuza / impune reguli şi norme în relaţiile ei.
Nevoile mamei sunt de a se simţi acceptată prin ceea ce este şi iubită de fiica sa, de a fi definite şi respectate regulile relaţiei lor fără a se ajunge la violenţă sau agresivitate.

.. şi iar ne lovim de modelul lui Bowen... sau de graniţe, roluri şi funcţii în sistemul familial.

2.3 O desfăşurare a acţiunii:

2.3.1.1 Am explorat împreună ce i-a unit şi ce i-a ţinut împreună – cum a luat fiinţă cuplul lor:
Calităţile lui
Calităţile ei
Obiceiuri comune
Idealurile şi valorile comune
Ceea ce umpleau unul în celălalt
Şi aşa am ajuns la diferenţiere... şi la locurile rămase libere... şi la golurile ce s-au tot adâncit.

2.3.1.2 Am stabilit priorităţile lor împreună ca familie şi pe acest drum am aflat că aveau priorităţi comune nu doar un război comun. Apoi am fost surprinse să descoperim că şi ordinea lor era comună... uimitor pentru cât de mult nu se întelegeau. Sau poate tocmai fiindcă nu se întelegeau.

2.1 Apoi am vorbit despre soluţii:
Despre soluţia lui
Despre soluţia ei
Despre soluţia lor
Despre disoluţia lor ...şi celelalte soluţii.
Despre implicarea fiecăruia şi beneficiile şi pierderile lor, despre modul în care se vor schimba lucrurile si pe cine/ ce se va schimba mai mult.

2.3.2.2 ... vorbind despre prima prioritate şi soluţiile ei am constatat că nu există o soluţie sau mai bine zis cea mai bună soluţie se întampla deja, doar eticheta afectivă o împiedica să fie o soluţie. Aşa am ajuns la concluzia că sunt o familie modernă europeană şi nu una „ săracă cu prea multe datorii”, capacitatea şi abilităţile puse în joc sunt în loc de ”nu suntem în stare să ne descurcăm singure” „ne descurcăm foarte bine singure şi suntem capabile să reuşim mai mult decât propriile noastre resurse materiale ne permit, astfel încât le solicităm pe ale altora” că moralitatea sau morala situaţiei era în loc de „e ruşinos să ai datorii”, „e fraier cine nu le are”...
Astfel încât inversând sensurile am inversat rolurile şi rolul fiicei a redevenit acela de a-şi ajuta mama să fie bucuroasă iar al mamei de a-şi ajuta fiica să fie responsabilă.

2.3.3.1 Aşa am ajuns la nevoile lor, la visele lor şi ciudat, acum erau ale LOR, nu ale ei sau ale lui... am inchis ochii pentru câteva clipe şi le-am dat viaţă împreună ca într-un film la cinema, cu sunete, mirosuri şi atingeri, şi unele imagini se suprapuneau perfect şi altele subliniau diferenţele ce dădeau viaţă şi energie fiecăruia.
Aşa a venit întrebarea: cum pot (re ) construi asta aici şi acum. Ce îi ajută şi ce îi opreşte, pe ei împreună şi pe fiecare din ei.

2.3.3.2 Şi ciudat.... ele o făceau deja... doar că jucau şi rolul celălalt în acelaşi timp şi se pare că aşa, cu două roluri era mai greu. Şi soluţia lor a fost să „îşi joace” rolurile mai rar. În medie o singură dată pe zi. Dar tot era obositor şi prea des. Aşa că am luat fiecare zi şi fiecare scenariu şi l-am rescris explicit, cu gânduri şi emotii sub fiecare cuvânt şi gest până când piesa a devenit din radiofonică pantomimă. Fireşte asta a durat mai mult timp şi mai multe repetiţii.
Şi cel puţin un spectacol pe săptămână, cu public restrâns, doar invitaţi de onoare.

2.3.4.1 Apoi am aflat cum:
Cum să exprime într-o limbă înţeleasă de amândoi
Cum să înveţe o limbă străină
Cum să asculte
Cum să ceară timp
Cum să ofere timp
Cum şi când să se îngrijească de sine
Cum să aibă grijă unul de altul
Şi teoretic şi practic lucrurile mergeau... încet. Dar mergeau.

2.3.4.2 Apoi am făcut acelaşi lucru cu spectacolul... l-am derulat, iar şi iar până când a fost clar, coerent şi până când cineva a strigat râzând „parcă-am fi în filmele cu proşti... eu sunt Stan – tu esti Bran”.
Şi coloana sonoră a amuţit brusc. Şi apoi a venit plânsul. Tremurat, cu sughiţuri, împreună. Pentru tot ce au trăit împreună, pentru frică, pentru luptă, pentru victoria de a fi libere de bătaie, de viol, de ameninţări. Pentru ceea ce au păstrat din toată acea bătălie: razboiul cu ele însele şi cu lumea întreagă, pentru a supravieţui. Şi camera era plină de fulgi. De raţe, de lebede... de îngeri.


2.4 Un punct culminant:

- dupa 6 luni –
2.3.1 El s-a confruntat cu ce lăsase în aer de prea mult timp:
- nevoia sa de a controla totul, inclusiv pe ea – şi a lăsat-o sa aleagă pentru amân (doi/trei? )
- neputinţa şi furia sa – şi şi-a cultivat răbdarea
- un colac de salvare rămas dintr-o relaţie neterminată – a învăţat să înoate singur/în echipă

Ea s-a confruntat cu ce îngropase de mult:
- ruşinea de a nu fi dorită – şi a ajuns să (se ) iubească
- neputinţa şi furia sa – şi şi-a asumat responsabilitatea
- nevoia sa de a fi ascultată – a învăţat să (se ) asculte
- gelozia sa – a ales să ierte
- nevoia de a primi mereu dovezi/asigurări de iubire – a reuşit să „se adape singură” din el.

2.3.2 Premiera: aşteptam în culise cu răsuflarea tăiată... primul spectacol la scena deschisă. S-a dovedit a fi tenis de câmp. Aşa că am învăţat să selectăm mingile în funcţie de numărul mâinilor disponibile şi fireşte de provenienţa lor, am învăţat să servim bine şi responsabil şi să refuzăm să batem o minge care nu ne aparţine. În sfârşit aveam o echipa: responsabilă, care-şi împărţea rolurile şi le refuza când era cazul... şi culmea puteau juca la fel de bine indiferent de poziţia din teren. Asta da schimbare (? ) de roluri.

Fireşte acum e un nou început... doar sunt mai aproape de „au trăit fericiţi (şi uneori supăraţi ) până la adanci bătrâneţe”!
A mai ramas ceva: nevoia de a lupta, de a dovedi ceva cuiva, oricui, chiar şi numai lor. Cum transformi un tenis de camp în vals vienez, ochi în ochi, suflet la suflet, dincolo de muzică şi concursuri, dincolo de public. Cum devin răţuştele urâte lebede? Cum devin demonii îngeri?

3. Teme emergente pe parcursul terapiei

3.1.În familia soţului modelele erau emergente, clare... istoria violenţei şi loialităţii săpată adânc. Tatăl său, alcoolic, o bătea frecvent pe mama sa, iar ea îi răspundea când reuşea să o facă tot prin violenţă. Tatăl a murit când el avea aproximativ 2 ani iar mama după inceperea scolii. A fost crescut în orfelinat, având grijă o vreme de fratele mai mic. A învăţat bine pentru a pleca de acolo cât mai repede şi a face bani şi aşa a ajuns să navige.
Nevoia de diferenţiere şi independenţă, de a se distanţa de sentimente pentru a-şi acoperi durerea e firul roşu al acestei poveşti. Dar dincolo de asta e şi nevoia de a aparţine, de a se simţi iubit, de a se identifica cu ceva aşa cum o vreme reuşise până când şi-a pierdut mama, de unde teama sa de abandon, de a iubi şi a fi „trădat”/părăsit. Când durerea devenea prea mare, când se simţea ameninţat fie de apropiere fie de depărtare se apăra aşa cum învăţase... lovind, luând cu forţa, astupându-şi urechile şi sufletul deopotrivă. Şi asta creştea ameninţarea şi durerea.
A fost mai uşor să înţeleagă cum să obţină ceea ce avea nevoie prin schimbare.
Pentru ea a fost un drum mai lung. Înainte de liceu nu-şi amintea nimic, doar că ai ei o dăduseră la şcoală la oraş şi stătea în gazdă la o matuşă. Unchiul său a încercat s-o violeze. Părinţii săi nu vorbeau cu ea (tatăl ei bea foarte mult şi era incoerent sau plecat de acasă ) iar mama „era un dulap”. Nevoia ei de comunicare şi hrană afectivă şi-a acoperit-o citind şi aşa a ajuns la facultatea de „Litere”. Şi atunci a găsit pe cineva care avea nevoie de iubire şi de a fi „salvat” de el însuşi... soţul ei. Cu cât se agăţa mai mult de el cu atât el o lovea mai tare şi ea ştia că a fi lovită şi rănită însemna iubtă. Şi îl rănea şi ea... şi îl iubea şi ea.
Abia mai târziu, după 6 luni de la ultima şedinţă şi-a amintit de bătăile din familia ei, de mama sa, târâtă şi violată acolo, de faţă cu ea sau în camera de alături de propriul ei tată, de ţipetele ei... de încercările de a o apăra, de înjurăturile tatălui, gelozia lui şi respingerea ei ca „copil bastard” fiindcă soţia nu vroia să aibă relaţii sexuale cu el când era beat. De fuga sa de propria familie şi nevoia de a găsi siguranţă şi iubire, de a avea o familie perfectă... de a fi ascultată; de a salva pe cineva.
Şi când ea se apropia el se simtea ameninţat, cu cât încerca să-l salveze o lovea mai tare, şi ea simţea mai mult că o iubeşte şi că îl va îmblănzi până la urmă...şi cu cât pleca mai des se simtea mai nesigură şi îşi pierdea raţiunea de a lupta pentru familia lor şi cu cât o asculta mai puţin ţipa mai tare până el n-o mai asculta deloc şi-şi impunea voinţa cu forţa iar ea simţea nevoia să fugă.
Şi abia atunci s-au putut opri amândoi şi au reuşit să schimbe regulile jocului.
Şi au reuşit să meargă să-şi viziteze părinţii. Şi să se îngrijească de ei – vii sau morţi - fără să îi mai urască.
Au reuşit să construiască împreună o parte din visul LOR de a avea o casă. Şi cine ştie... ce vor mai construi?

3.2 Pentru mamă şi fiică timpul a curs diferit în interpretarea crizei din trecut dar asemănător în amintiri. În trecut fiecare din ele făcuseră parte dintr-o singură fiinţă aflată sub ameninţare. Mama era cea care s-a luptat cu sine şi cu pericolul ţinând piept soţului şi ferind copilul din calea lui, a aşteptat trecera şi schimbarea şi când s-a convins că nu erau „spre bine” a ales să îşi asume responsabilitatea de a deveni părinte unic deşi şi-ar fi dorit să se simtă ocrotită, acceptată, iubită, să îşi asume rolul „feminin” (a se citi pasiv – dependent ) în relaţie. Fiica s-a ascuns înfricoşată şi a depins complet de mama ei, de puterea sa de a lupta şi a îndura, de deciziile mamei, de iubirea şi forţa ei de a o apăra. Fiecare din ele a păstrat ceva ce nu şi-a permis să faca: mama – să-şi trăiască teama fugind din faţa pericolului şi să se lase dominată, fiica să se apere şi să se lupte cu agresorul, să rănească.
Şi acum erau în plină tranziţie, ajutându-se reciproc: fiica îşi speria mama cu suicidul şi o punea în poziţia de victima neajutorată, mama pretindea fiicei să o apere de ceilalti şi să îşi asume responsabilitatea pentru tranzacţiile sociale neplăcute.
Apoi totul a devenit explicit şi concret şi trecutul în care fiecare fusese toate astea şi chiar mai mult a şters paşii de pe nisip. Şi tenisul a reînceput. Dar acum nu mai prindeau toate mingile şi a devenit inutil să mai servească toate mingile. Existau reguli şi exista un scor şi fiecare ştia foarte bine cu cine joacă şi de ce, erau o echipă şi se anticipau.
Farmecul de a trişa se pierduse undeva pe drum dar nostalgia rămăsese. Aşa că au schimbat partenerii, sperând să-l redescopere. Sau poate erau încă prea multe mingi de servit. Dar tot alergatul asta pe teren cu sau fără parteneri s-a dovedit şi el a fi obositor. Mai ales pentru fiică (ea obişnuia să alerge şi să servească ) . Aşa că am încercat să aflăm ceea ce ea ştia deja: ce avea nevoie să facă cu tenisul... şi mai ales când. Pentru moment e ca un reflex, e primul lucru care apare mental aşa că l-a transformat în sport virtual. Până la urma e mai obositor tenisul de câmp decat cel pe calculator. Şi înafară de asta acolo poţi trişa sau salva oricând. Jocul e înca la ea. Cândva poate va deveni biliard, sau şah... sau vals... sau altceva. După ce înveţi programare e uşor să rescrii jocuri electronice. Dar mai întâi se învaţă operarea. Toate la timpul lor.
Diferenţierea dintre mama şi fiică era renegociată. Pentru fiecare asta a presupus o reevaluare a propriilor nevoi şi a costurilor: pentru mamă a-şi asuma rolul de parinte dominator insemna a retrăi singuratatea şi neimplinirea de a fi mamă fără a fi soţie, de a fi femeie fără a fi ocrotită, de a păstra încă frâiele când tot ce-şi dorea era să le poată încredinţa altcuiva, de a avea un umar pe care să se sprijine. Dar singurul sprijin era chiar fiica sa iar dacă şi-ar permite să se sprijine greutatea ar zdrobit-o – o simte încă prea fragilă pe dinăuntru cu toate ţipetele şi ameninţările, şi asta ar însemna că toată lupta şi suferinţa mamei ar fi fost în zadar... şi se simţea atât de obosită. Pentru fiică sacrificiul era perceput ca vital şi de neconceput (fie afirmarea de sine totală prin asumarea conducerii propriei vieţi dar şi a vieţii de familie – cu toate responsabilităţile ei, ceea ce ar fi eliberat-o pe mama sa dar i-ar fi adâncit nevoia de a se simţi la rându-i ocrotită şi liberă să simtă plăcerea de a „dormi fără griji”, de a fi încă copil, fie abandonul afirmăriii de sine şi acceptarea unui rol tradiţional de copil, dependent, protejat dar neputincios în faţa pericolului şi simţind ca mama sa suferă şi nu o poate proteja/susţine în toate situaţiile ) .

Povestea comună a acestor familii ne readuce în faţa restructurării rolurilor de la copil la adult, de la relaţii de dominare/supunere la cele bazate pe respect reciproc şi de ce nu pe aprecierea asemănărilor şi diferenţelor şi utilizarea avantajelor lor în schiburile cu ceilalţi. (Carter & Mc.Goldrick, 1988 )

4. Concepte teoretice şi tehnici aplicate:

Pentru ambele familii am pornit de la reformularea obiectivelor din „CINE câştigă” în „CE am avea de câştigat şi de pierdut” şi astfel am ajuns la ascultare şi cunoaşterea „de sine” şi „de celălalt” în tipurile de relaţii importante pentru ei şi pentru familia lor. Diferenţele şi asemănările apar prin contraste şi asta se întâmplă sistemic, în relaţii. Ne construim identitatea cu toate faţetele ei in şi prin relaţii, asimilănd ceea ce ne serveste şi ignorând ce ne este inutil sau nociv. De obicei DUPĂ ce înţelegem că ne e inutil şi nociv, şi de obicei cu eforturi de ambele părţi. Conceptele rol şi gen ca structuri propagate generaţional sunt un exemplu.

Pentru prima familie (cuplul ) tehnicile utilizate cuprind:

Tehnici narative:
- momentele unice – ale iubirii lor, ale înfiinţării cuplului, ale participării constructive
- compunerea – poveşti dominante şi alternative
- povestiri despre viitorul fericit şi planurile lor
Tehnici sistemice:
- conştientizarea modelelor şi paternurilor de relaţionare propagate generaţional
- triunghiurile relaţionale şi efectele lor în sistemul cuplului
- ipoteze circulare de interacţiune si repetarea lor ciclică
Tehinci structurale:
- clarificarea aşteptărilor reciproce
- roluri şi statut în cadrul familiei
- marcarea construcţiilor proprii în urma negocierilor prin norme şi reguli,
Tehnici strategice:
- ritualuri (în exprimarea sentimentelor în special a furiei )
Programul Stop pentru violenţa în familie

Pentru a doua familie (mama + fiica ) tehnicile utilizate cuprind:

Tehnici narative:
- redefinirea problemei
- repovestirea (povestirea unui eveniment din mai multe perspective )
- ritualizarea circularităţii evenimentelor şi interacţiunilor în relaţii
- metafora
Tehnici constructiviste:
- pluralitatea adevărurilor – utilizarea în perceptia asupra problemei sisteme de referinţă diferite pentru a schimba „lentilele”
- construcţia socială a realităţii prin cuvânt – redefinirea problemei moralităţii
Tehinci structurale:
- clarificarea aşteptărilor reciproce
- roluri şi statut în cadrul familiei
- construirea de norme şi reguli în familie
- graniţe între ele două, între subsisteme (familia lărgită ) dar şi între sistem şi lume
Tehnici sistemice:
- conştientizarea modelelor şi paternurilor de relaţionare propagate generaţional
- circularitatea modelelor de relaţionare din prezent
- feedback pozitiv (întărirea simptomului )
Tehnici strategice:
- balansarea puterii
- prescrierea simptomului
- metafora
Programul Stop pentru violenţa in familie
Tehnici asertive

5. În loc de concluzii – un epilog

Când am început să păşesc pe drumul acestor poveşti şi cursuri în terapia de familie mă aşteptam să găsesc un fir, o schemă, un soi de „asta se aplică atunci când”, poate nu matematică, poate doar statistică. Am găsit mai multe. Dar am mai găsit şi suprapunerea lor între ele şi cu ceea ce ştiam, cu ce învăţasem înainte, cu ce intuisem, visasem, creasem. Şi mă simt înca un pic ameţită de întrebările care-au apărut după răspunsuri.
„Orice poate fi folosit pentru a susţine orice”, noi interpretăm informaţia nouă pe baza celei vechi, căutând un sens comun cu ceea ce ştim şi credem deja. E interesant cum această iluzie ne trimite înapoi la sofisme, la modul în care se poate ajunge în logică de la premise false la concluzii adevărate… la diferenţele izbitoare în modurile cum putem reacţiona emoţional şi cognitiv la acelaşi obiect /fenomen.
Ben Furman şi Tapani Ahola vorbesc constructivist despre sursele iluziilor ce susţin perspectiva obiectivismului şi ne conving că ceea ce ştim despre lume e mult mai sigur decât poate fi.
Am învăţat astfel că nimic nu e sigur, cu excepţia eternei schimbări, că nimic nu e bun şi nimic nu e rău, că totul poate fi un început, un sfărşit şi un miez pentru altceva şi e uşor să ne rătăcim în teorii, în nume, în relaţiile cu ceilalţi şi cu noi înşine: prea multe imagini se suprapun, prea multe lucruri le-am mai vazut cândva, le-am auzit cândva şi le-am simţit într-un fel care acum e uşor diferit.
Putem alege să simplificăm lucrurile şi să rămânem cu rolul şi semnificaţiile cercului anterior, putem alege să complicăm lucrurile şi să rămânem în echilibru pe un prag destul de îngust între ceea ce-a fost şi ce ar putea fi, oscilând, jonglând ameţitor cu noi înşine sau ne putem urma chemarea spre cercuri noi şi etape noi şi nişte noi noi înşine.
Indiferent ce vom face nimic nu va fi la fel sau total diferit dar poate ne vom putea convinge că suntem noi. Ultimul cuvânt poate fi pronume sau adverb... cum doriţi.
Pentru mine e o experienţă ineresantă în fiecare zi să recitesc câte o pagină din povestea „fără de sfârşit” şi mă întreb mereu ce voi recunoaşte şi ce se va schimba cu urmatoarea filă a vieţii noastre.

BIBLIOGRAFIE

„Seven Illusions”, Ben Furman, Tapani Ahola, published in Networker, september/october 1988

Conceptele funcamentale ale terapiei de familie (capitolul 4 )

Carter, Betty & Monica Mc.GoIdrick: Schimbarea Ciclului Vietii de Familie.
Un Cadru pentru Terapia Familiala (The Changing Family Life Cycle. A Framework for Family Therapy ), 1988, Gardner Press, New York Traducere din engleza de Anca Minescu