- Capitolul I - Definitii

Agresivitate = ?
Termenul „agresivitate” vine din latină – agressia care înseamnă a ataca. Se referă deci la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe sau lucru investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi care reprezintă pentru el o amenintare/provocare.
Agresivitatea este o caracteristică a comportamentului de conservare prin atac şi apărare, a comportamentului de afirmare în lupta cu natura, cu semenii şi cu sine, este o caracteristică a omului şi animalelor. În doze şi intensităţi diferite, agresivitatea se află în noi toţi în forme latente sau manifeste, exprimate direct sau mascat
Agresivitatea este tendinţa potenţială şi reală a oamenilor şi a animalelor de a ataca în două situaţii: în cea de iniţiere (ofensivă ) şi în cea de răspuns (de apărare ) . Agresivităţii i se răspunde cu agresivitate manifestă sau mascată. Se creează o stare psihofiziologică de ostilitate, trăită în plan inconştient, conştient sau fantasmatic şi susţinută de excitabilitate şi impulsivitate. Este o ocazie de revărsare a tensiunilor psihofizice, de explodere a refulărilor şi frustrărilor.
K. Lorenz (c. f. Păunescu, 1994 ) concepe agresivitatea ca un instinct al luptei, dezvoltat filogenetic şi exprimat în comportamentele agresive, care însă sunt modelate de factorii de relaţie şi mediu. Deci este vorba de o energie instinctuală, acumulată pe perioade mari de timp ca şi de o descărcare a acestei energii, remodelată în bună măsură de factorii de relaţie şi conjuncturali, care fac posibil, într-un anumit grad, controlul asupra acesteia.
În concepţia lui Freud, „agresivitatea este o forţă obscură izvorâtă din interior, care tinde să distrugă Eul (instinctul morţii ) . Însă omul, din motive de autoapărare, orientează în afară direcţia distrugerii (instinctul vieţii ) . Ca urmare, „ciocnirea are loc în interiorul individului, între distructivul Thanatos şi constructivul Eros.
În „Dicţionar de psihologie” (P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 24 ) afirmă că agresivitatea este un comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Implică negare activă şi produce daune sau chiar transformări. Există şi o agresivitate calmă, nonviolentă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei ”. (P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 24 )
Referindu-se la agresivitate, H. Pieron în „Vocabularul psihologiei” precizează că aceasta desemnează,, un comportament caracterizat de actul de a ataca, spre deosebire de refuzul luptei sau fuga din faţa dificultăţilor” (Pieron, 2001, p.24 ) .

Violenta = ?
Din cauza numeroaselor aspecte pe care le implică şi a punctelor de vedere divergente în această problemă, definirea violenţei este destul de diferită.
Violenţă = aplicare a forţei în relaţiile interumane, recurgere la presiune psiologică şi chiar la
exterminare fizică pentru a se obţine supunerea faţă de o voinţă străină; încălcarea ordinii legale.
= agresivitate, brutalitate, duritate, abuz, siluire (Bulgăr, 1994 )

Se pot observa trei direcţii de definire a violenţei (Y. A. Michaud c. f. C. Enăchescu, 2004 ) :
1.Violenţa considerată ca o stare de dezordine e o formă coruptă a puterii sau un abuz de putere contrar voinţei altora; o armată disciplinată este expresia forţei, pe când o masă răsculată haotică este expresia violenţei;
2.Violenţa considerată ca o formă de comportament produce vătămări corporale sau sufleteşti celor asupra cărora acţionează; deşi violenţa implică forţa, ele sunt concepte separate; forţa presupune ameninţarea utilizării violenţei, pe când violenţa este actul în sine prin care forţa se realizează ca acţiune asupra altuia;
3.Violenţa ca acţiune de control, în sensul de constrângere a acţiunilor sociale aplicată de anumite persoane sau forţe social – politice asupra restului societăţii cu scopul obţinerii unor anumite modele specifice de comportament, acţiuni sau a unei mentalităţi colective identice.

- Capitolul II -
Locul agresivitatii si al violentei in sistemul socio-familial

Familie = nucleu social elementar, realizat prin căsătorie, care uneşte pe soţi (părinţi ) şi descendenţii acestora (copii necăsătoriţi ) prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual, şi care îndeplineşte anumite funcţii (economică, biologică, de socializare )
(D. Enciclopedic, 1993 )

Agresivitatea manifestată sub orice formă, exprimă o stare interioară a omului. Atunci când capacitatea de comunicare prin limbajul articulat este blocată, uneori ea este înlocuită prin comportamente agresive fizice. În fond, agresivitatea înseamnă un eşec al comunicării la nivel uman, ea reprezentând o regresie la stările inferioare ale umanului.
Loviturile de pumn sau insultele, defăimările sunt forme de compensare ale celor ce nu au alte mijloace de comunicare. Individul subcultural se exprimă predominant prin gest, prin atitudini corporale. Forţa fizică îi asigură subzistenţa şi îi conferă o valoare în faţa celorlalţi.
Dacă în societăţile subdezvoltate frecvenţa agresării fizice este mărită, în societăţile civilizate ea a scăzut simţitor, fiind înlocuită cu alte modalităţi de agresivitate.
Preluând o idee a lui S. Freud, W. Scott şi J. Dollard (1939, c. f. Popescu-Neveanu ‚1978 ) susţin că agresivitatea este un rezultat al frustraţiei sau împiedicării (prin barieră ) a unei tendinţe vitale în a-şi atinge ţelul. Deci agresivitatea ar fi cauzată de contrarierea unor tendinţe instinctuale; ceea ce ne duce la ideea că totuşi agresivitatea în forma ei primară, are o legătură, fie şi indirect, cu baza instinctuală, aşa cum afirmă K. Lorenz (1966, c. f. Popescu-Neveanu, 1978 ) . Acesta prezintă agresivitatea ca fiind „un instinct ce serveşte la conservarea speciei pe care anumiţi stimuli sau constelaţii de stimuli îl declanşează în mod logic iar alţii îl blochează tot în mod ereditar şi logic. La om, semnalele de blocare a agresivităţii sunt mai puţin eficiente şi astfel gradul de agresivitate creşte în mod înfricoşător.”
În dicţionarul Walman (c. f. Păunescu, 1994 ) se defineşte agresivitatea în următoarele accepţiuni: tendinţă de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive, tendinţă de a depăşi opoziţiile întâlnite; tendinţă de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini şi reacţii; tendinţă permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.
În această privinţă unii autori (Worchel et al., 1991, c.f. Mitrofan 1996 ) fac distincţie între agresivitatea datorată supărării sau mâniei (anger aggression ) şi agresivitatea instrumentală. Diferenţa principală constă în faptul că prima formă apare mai ales ca urmare a supărării sau ostilităţii, în timp ce a doua (instrumentală ) este orientată, în primul rând, în direcţia unui câştig material (bani, obiecte, etc. ), iar actul agresiv în calitate de mijloc de obţinere a unor asemenea achiziţii. O formă particulară de agresivitate instrumentală o constituie „conflictul realistic de grup”, formulare ce aparţine autorilor americani Levine şi Campbell (c.f. P.Ilut, 1994 ) . Specific pentru acest tip de conflict este faptul că anumite grupări de dimensiuni diferite intră în raporturi competitive (de cele mai multe ori acutizate ) pentru o resursă de existenţă limitată (teritoriu, locuri de muncă, etc. ) menţinerea stărilor conflictuale, cu manifestare efectivă, reciprocă, a agresivităţii, inclusiv fizice, conduce, din nefericire, în loc de câştiguri, mai ales la pierderi de cele mai multe ori irecuperabile, de vieţi omeneşti.
Feshback (1964 c. f. Popescu-Neveanu, 1978 ) ), citat de autorul anterior menţionat, afirmă că apariţia comportamentului agresiv înseamnă însuşirea acelei norme culturale în a cărui lumină durerea se răsplăteşte cu durere. Agresivitatea apare în repertoriul de comportamente al copilului atunci când el recunoaşte că principiul „ochi pentru ochi” are o valoare culturală.

- Capitolul III -
Forme de manifestare

Agresivitate
Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice încercare de tipologizare se loveşte de dificultăţi. Criteriile de clasificare ies în evidenţă în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivităţii. Se pot identifica următoarele criterii:

1. În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă. În raport cu acest criteriu diferenţiem:
a ) agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
b ) agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;
c ) agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
d ) agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.

2. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive identificăm:
a ) agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală
b ) agresivitatea directă, cu efectele directe asupra victimei şi agresivitatea indirectă, între agresor şi victimă existând intermediari.

3. În funcţie de obiectivele urmărite, se diferenţiază:
a ) agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;
b ) agresivitatea ce urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.

4. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii se diferenţiază:
a ) agresivitatea violentă şi agresivitatea nonviolentă;
b ) agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.
Se consideră că aceste tipologii nu epuizează toate criteriile de clasificare şi toate formele de existenţă şi manifestare a agresivităţii.

Violenţă
Forme ale violenţei: - simbolică (P. Bourdieu ), anomică (A. Hirschman ), strategică, iraţională (L. Coser )
În funcţie de manifestare, de factorii sociali implicaţi în asemenea acte şi fapte şi de mobilurile urmărite, pot fi identificate principalele tipuri de violenţă. În viziunea autorilor Rădulescu S. şi D. Banciu (1996 ), acestea sunt:
1.violenţa primitivă, de regulă ocazională, accidentală, întâmplătoare, caracterizată prin reacţii necontrolate şi explozive ale unor indivizi, reacţii generate şi favorizate de o serie de ocazii criminogene (consum de alcool, relaţii conflictuale cu victima, etc. ) ;
2.violenţa pasională, generată de mobiluri de răzbunare, gelozie, umilire, caracteristică a indivizilor ce manifestă sentimente egocentriste şi autiste sau care dovedesc o instabilitate emoţională şi o diminuare sensibilă a mecanismelor voluntare de autocontrol şi autoreglare;
3.violenţa utilitară, generată de mobiluri ce urmăresc profitul, interese materiale, bunuri şi servicii, întâlnită în delictele de furt cu violenţă, jaf şi tâlhărie;
4.violenţa pseudojustiţiară generată de mobiluri ce urmăresc repararea prejudiciului şi pedepsirea autorului omorului, violului sau jafului de către un grup sau o comunitate ce se substituie justiţiei legale (cazul vendetei, linşajului, etc. )
5.violenţa simbolică generată prin intermediul anumitor coduri, mesaje, simboluri ce acţionează ca factori declanşatori ai anumitor acte de violenţă produse de anumiţi indivizi asupra altora;
6.violenţa raţională, caracteristică crimei organizate şi activităţilor desfăşurate de organizaţiile criminale, având ca finalitate obţinerea de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate (omorul şi răpirea de persoane, traficul de persoane, constrângerea şi şantajarea fizică şi morală, traficul de arme şi substanţe psihotrope, etc. ) .

Forme „acceptate” social

ATITUDINILE CORPORALE
Trupul este primul şi cel mai natural instrument de comunicare al omului.
Grupul social defineste atitudinile permise sau interzise, semnificaţia gesturilor, a poziţiilor sau mişcărilor.
Prin acţiunile corpului exprimăm în primul rând instinctele, emoţiile primare, atitudinile de atac şi apărare, acele stări sau trăiri primare care au servit la adaptarea spontană la condiţiile de existenţă.
Fizionomia. Mimica şi pantomimica.
Fizionomia umană este ea însăşi un subsistem de comunicare. Pe fondul acesteia, activitatea psihică îşi lasă amprenta psihomotorie, realizând aspectele caracteristice mimicii.
Oricare persoană, prin înfăţişarea ei, transmite, comunică unele date la nivel afectiv – subconştient care combinate cu gestica şi limbajul, provoacă o reacţie difuză, care poate fi conştientizată sau nu, reacţie aptă să determine un comportament de răspuns înregistrat pe scala care începe cu simpatia şi se termină cu agresivitatea. Mai există, desigur, şi o lipsă de reacţie, manifestată prin indiferenţă. Este vorba numai de o mascare şi o inhibare a reacţiei. Aceasta, de cele mai multe ori, provoacă o intensificare a centrului iniţial de agresivitate.
Pe baza biocurenţilor generaţi de sistemul nervos central si a unor sisteme de prelucrare a acestui potenţial, semnalele transmit spontan şi provoacă fie acceptarea, fie respingerea. Respingerea îmbracă forme foarte diferite, de la evitare până la atacul agresiv.
Indiferent pe ce cale ajung semnalele la sistemul nervos, ele determină o declanşare de procese neuro-endocrine prin intermediul hormonilor – ca de pildă secreţia de adrenalină, care la rândul ei provoacă starea de tensiune nervoasă, ridică gradul de emotivitate şi pune în stare de contractare întreg organismul, determinând, în final, atitudinea de atac sau fugă.
Când etajul neuropsihic al mecanismelor de control şi autocontrol este afectat – prin îmbolnăvire, traumatizare sau educaţie, capacitatea de manifestare agresivă apare ca o forţă oarbă, incoercibilă. De asemenea, unele droguri, alcoolul, anesteziază segmentul cerebral, capacitatea de decizie şi control, lăsând loc descărcării spontane şi necontrolate a agresivităţii persoanei.

CUVÂNTUL
Limbajul, ca principal mijloc obiectiv de comunicare interumană, presupune o mare diversitate a resurselor de expresie, toate bazându-se pe producerea şi vehicularea simbolurilor şi semnificaţiilor.
Cuvântul are nu numai o încărcătură de informaţie logică, ci conţine şi multe elemente de ordin necomunicabil prin intermediul cuvântului, în special stările afective de profunzime sau relaţionale. Cuvântul fiind o sinteză, el implică şi transmite o mare încărcătură afectivă şi, în acelaşi timp, este un declanşator al trăirilor pozitive şi negative.
La nivelul evoluţiei omului modern, cuvântul este un declanşator al încărcăturilor de trotil agresiv în stare latentă, pe care-l înmagazinăm trăind într-o societate răscolită de agresivitate.
Agresivitatea cea mai periculoasă este aceea transmisă sau obţinută prin intermediul cuvântului. Acesta atinge valori esenţiale ale fiinţei, ţinteşte degradarea personalităţii, atinge reprezentarea de sine, dizolvă identităţi şi demnităţi, ştirbeşte libertatea de a exista. În fond sunt atinse, prin cuvânt, cele mai importante şi absolut necesare valori pe care se ridică eşafodul eului şi al personalităţii socio-morale.
- Calomnia este cea mai agresivă formă verbală. Ea reprezintă o ucidere social-morală. Debutează cu selectarea ţintei, în jurul căreia se structurează conflictul, ceea ce înseamnă o acumulare de resentimente, de poziţii adversative, de invidie, de ură.
În fond este vorba despre o intoxicare a creierului, de o diminuare a rezistenţei psihice a individului şi apoi de o „cădere”, o înfrângere a subiectului. O anihilare a încrederii în sine, o schimbare în sensul dorit de calomniator a dimensiunilor morale şi sociale ale Eului, o acceptare a falsului adevăr impus de inamic. Efectul „otrăvirii” verbale este moartea omului din punct de vedere moral şi psihic.
Calomnia se bazează pe denigrare, o formă de agresiune subiacentă.
- Denigrarea se practică prin preocuparea celui care o manipulează de a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenţii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului, pe care le îngroaşă, le denaturează până la grotesc, obţinând sau dorind să obţină o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului.
Denigrarea sistematică produce de cele mai multe ori o marginalizare, atrage un oprobriu public asupra celui denigrat şi de multe ori şi asupra denigratorului care nu face altceva decât să proiecteze pe adversar propriile sale mizerii morale interioare, oferind astfel o cale de cunoaştere psihologică şi caracterială a lui.
Cel calomniat suferă un traumatism moral şi afectiv, manifestat prin suferinţe psihice, uneori cu stări nevrotice, ca reacţie la manifestările de percepţie a eului şi a pierderii încrederii de sine.
Denigrarea constituie un atac la integritatea morală a persoanei, o formă de degradare a unui capital moral, social, profesional, agonisit cu eforturi îndelungate.
În acelaşi timp se structurează în psihismul denigratorului o conflictualitate crescândă care, de cele mai multe ori, antrenează o formă de apărare agresivă violentă, directă sau denigratoare.
Denigrarea exclude înţelegerea reciprocă şi demonstrează lipsa capacităţii empatice şi a fair-play-ului omului civilizat . denigratorul are o modificare evidentă a conştiinţei morale, prin neintegrarea valorilor de bază: demnitate, bunătate, înţelegere, acceptare, în comportamentele sale.
Calomniatorul şi denigratorul ţes reţele conflictuale în relaţiile dintre oameni, intensificând şi supralicitând agresivitatea latentă, pe care o transformă în comportamente agresive manifeste.
- Autodenigrarea constituie echivalentul verbal al autoflagelării: nevoia de a provoca sieşi o suferinţă morală, o ucidere lentă a conflictelor ce subminează personalitatea, o ieşire din tensiune, o descărcare. Atunci când este rezultatul unei perversiuni morale, autodenigrarea este replica unui complex de inferioritate, întrucât prin această formă se stimulează nevoia celorlalţi de menajare-protecţie prin negarea defăimării şi sublinierea unor calităţi, valori, realizări, aspecte pozitive, fie ele reale sau inventate.
Autodenigrarea poate avea şi o altă motivaţie: nevoia de afecţiune şi ocrotire.
În cazurile în care există un fenomen de frustrare afectivă reală sau imaginară, autodenigrarea constituie o formă de stimulare a ajutoarelor afectogene (prietenie, simpatie, dragoste ) . Subiectul doreşte să fie apreciat şi, pentru acest fapt, se umileşte. El are dorinţa de anihilare, prin anularea propriului Eu, până la autoagresivitatea suicidară.
- Ironia este definită ca formă de agresivitate verbală, în care enunţul manifest include semnificaţii latente (cu valoare agresivă ) diferite de mesajul propriu-zis. Ea constituie o modalitate de agresare a unei situaţii, a unei persoane, printr-un joc subtil de inteligenţă, care să producă obiectului atacat un prejudiciu moral sau o traumă psihică.
Prin caracterul său metaforic sau de joc, ironia nu produce totdeauna reacţii instantanee, ea inducând numai stările de reactivitate latentă, care pot determina trăirea unui sentiment de inferioritate la partener şi organizarea în psihismul acestuia a urii.
Desigur, ironia constituie un mecanism de compensare a unui sentiment de inferioritate sau de superioritate. Ea echivalează cu un act de agresivitate real pervertit în formă verbală, producând o plăcere cu nuanţe sadice.
De cele mai multe ori, ironia exprimă doar o personalitate conflictuală care prin aceasta formă îşi descarcă potenţialul agresiv latent.
- Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă şi mai traumatizantă de agresivitate prin limbaj. Sarcasmul e o ironie muşcătoare. Dacă ironia sub forma sa obişnuită nu are conotaţie netă de răutate, sarcasmul, izvorând dintr-o structură discordantă de personalitate, are corespondent în patologie sadismul şi vehiculează o încărcătură considerabilă de răutate, de cruzime. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima ci şi să asiste la trăirea durerii de către aceasta.

IMAGINEA
În conştiinţa omului civilizat, televiziunea a devenit cel mai puternic factor de influenţare şi de aceea şi cel mai abil instrument de manipulare, fireşte şi în sens pozitiv şi în sens negativ. Pentru că marea forţă de penetrare a imaginii televizate în intimitatea spaţiului nostru afectiv şi mintal are avatariile ei. Şi astăzi, cel puţin în ţările cu un grad înalt de civilizaţie, colateralele agresive ale emisiunilor de televiziune au devenit uneori tragice.
Imaginea, fie ea mediată sau nu tehnologic, are pentru cunoaşterea logică şi trăirea psihoafectivă un impact virulent datorită realităţii plastice şi elementelor senzoriale pe care le conţine.
Este mai puţin traumatizant şi mai uşor de suportat o informaţie oarbă (fără reprezentare imagistică ) asupra unei crime, oricât ar fi ea ge oribilă, decât să o vezi desfăşurându-se în realitate, trăind, prin participare afectivă, însăşi actul criminal, făcând deci o identificare cu agresorul. Devenim astfel, coautori ai atacurilor de violenţă ale străzii, ale crimei, etc. Agresivitatea nu mai este trăită imaginar ci real, privind. Astfel agresivitatea latentă se trezeşte şi are foarte multe şanse să se manifeste.

ALTE OBICEIURI
Practicarea unor sporturi, cu actiuni violente implicate (Ex. box, rugby, restling, etc )
Agresivitatea fata de animale.
Agresivitatea faţă de obiecte neînsufleţite.
(Nu insistam asupra acestor aspecte, ele nu fac obiectul acestei lucrari ) .

Pedeapsa. Este folosită din cele mai vechi timpuri şi în cele mai diverse forme, ca o cale de reducere a agresivităţii, . De cele mai multe ori se aplică în urma manifestării agresivităţii în vederea sancţionării ei şi totodată, cu intenţia clară de a preveni repetarea actelor de violenţă. O sancţiune este orice reacţie din partea unora faţă de comportamentul unui individ sau al unui grup, menită să confere certitudinea că persoana sau grupul respectă o anumită normă. Sancţiunile pot fi pozitive (oferirea unor recompense pentru conformitate ) sau negative (pedeapsă pentru comportamentul nonconformist ) (Giddens, A., 2001 ) .
Pedepsele pot fi instituţionalizate (cum ar fi cele din cadrul familiei ) . În ce măsură pedeapsa aplicată previne reiterarea comportamentului agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este un exemplu clar al eşecului programului de recuperare bazat pe pedeapsă.
În cadrul familiei, sistemul educaţional folosit de părinţi bazat pe sancţiuni severe, inclusiv agresivitate fizică, are un impact clar negativ asupra evoluţiei şi dezvoltării copilului. Încă din 1953, Sears şi colegii lui (c.f.Mitrofan, 1996 ), au arătat că acei copii care au fost sever pedepsiţi de către părinţi pentru comportamentul lor agresiv se comportă mult mai agresiv în afara familiei decât copii care au fost mai puţin sever pedepsiţi în familie pentru actele lor agresive.

- Capitolul IV -
Reguli si norme

Aşa cum am arătat mai sus violenţa este o forma de agresivitate care încalcă de cele mai multe ori reglementările legale. Ne vom referi în continuare numai la reglementările cu privire la violenţa în familie.

VIOLENŢA ÎN FAMILIE = orice agresiune fizică sau psihică, bătaie, agresiune sexuală, suferinţă sexuală sau orice delict criminal, săvârşit cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care locuieşte sau a locuit în aceeaşi locuinţă cu persoana vătămată.

Violenţa în familie = o acţiune violentă, dusă la îndeplinire de unul din membrii familiei, cu rol marital, parental, sau de îngrijire către alţii cu roluri reciproce.
Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care, în unele cazuri, pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Astfel, putem vorbi despre “abuzul de soţie”, “abuzul de copii”, care poate fi realizat de părinţi, fraţi, părinţi vitregi sau alt membru al familiei, sau de “abuzul de batrâni” efectuat de membrii familiei care îi au în îngrijire.
Comitetul de miniştri al Comunitzăţii Europene recomandă guvernelor statelor membre să ia măsuri speciale privind violenţa în familie (R. nr. 4 din martie 1985 ) .
1.Familia este unitatea de bază a societăţii democratice.
2.Apărarea familiei implică protejarea tuturor membrilor ei împotriva oricărei forme de violenţă.
3.Formele de violenţă în familie au frecvenţă mare.
4.Violenţa afectează în mod special copiii şi femeile.
5.Copii au dreptul la o protecţie specială din partea societăţii.
6.Egalitatea între soţi este precizată în Codul Civil.
7.Femeile sunt supuse unor inegalităţi de facto, chiar dacă legile prevăd drepturi egale.
8.Multe date arată că sunt numeroase cazurile de maltratare a copiilor în familie.
9.Există recomandări anterioare referitoare la protecţia minorilor în familie.

Legea nr. 217/22.05.2003 prevede:
•Ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale bazate pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a mambrilor acesteia constituie un obiectiv de interes naţional - art. 1 (1 )

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede:
•Art. 28
1.Copilul are dreptul la respectarea personalitatii si individualitatii sale si nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante.
2.Masurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decat in acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se afla in legatura cu dezvoltarea fizica, psihica sau care afecteaza starea emotionala a copilului.
•Art. 90 - este interzisa aplicarea pedepselor fizice sub orice forma, precum si privarea copilului de drepturile sale de natura sa puna in pericol viata, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritate corporala, sanatate fizica sau psihica a copilului, atat in familie cat si in orice institutie care asigura protectia, ingrijirea si educarea copiilor.
Forme ale violentei blamate social/ reglementate legal sunt asadar:
Forme de violenta asupra copilului: neglijarea, abandonul, abuzul sexual, fizic sau emotional
Violul - obligarea unei persoane sa intretina relatii sexuale impotriva vointei proprii
Violenta domestica asupra adultului
-lovirea, provocarea de traumatisme
-insuflarea fricii (amenintarea )
-critica, insulta,
-distrugerea / sechestrarea de bunuri sau valori
-izolarea, restrictiile in relatiile sociale sau abandon economic
-amenintarea cu, tentativa de omor sau omorul
-amenintarea cu, tentativa de suicid si suicidul

Mituri
A. Violenta verbala.
1. Cuvintele nu pot rani.
2. Este mai usor de acceptat violenta emoţionalÇŽ deoarece este mai puin gravă decăt cea fizică.
3. Oamenii care agresează prin cuvinte sunt defapt inofensivi.
4 Ameninţările nu sunt urmate de ceva rău, deoarece „căinele care latră nu muşcă”.
4. Oamenii care în general nu înteleg o glumă suntprea sensibili.

B. Violenta in cuplu
1. Violenţa în cuplu nu este valabilă pentru adolescenţi.
2. Violenţa în cuplurile de adolescenţi nu este oproblemă majoră.
3. Violenţa verbală într-o relaţie nu poate face rău.
4 Dacă victimele nu anunţă la Politie că au fost abuzate, înseamnă că nu este o problemă chiar atăt de gravă.
5 Violenţa în relatia de cuplu este de obicei izolată, se petrece o singură dată.
6 Violenţa în cuplurile de adolescenţi este ocazională şi tranzitorie.

- Capitolul V -
Concluzii
sau despre “Răţuşca cea urâtă”
Trăim într-o societate. Una în evoluţie, cu reguli în schimbare dar tributară încă etapelor precedente. Până nu de mult educaţia se făcea încă cu „Moş Nicolae”, iar în cuplu era normal să exprimi iubirea prin posesia celuilalt. Bătaia e încă „ruptă din Rai”.
Moştenim războaie de tot felul şi platoşe şi arme şi muniţii. Când generaţiile dinaintea ta se mândresc cu „actele de vitejie” prin care au supus voinţa celuilalt şi cei de-o seamă te îndeamnă să-ţi exprimi şi demonstrezi apartenenţa la cultură şi la grup prin a învinge pe cineva – pe oricine – familia, amicii, colegii, trecătorul întâlnit accidental sau obiectul care-ţi stă în cale, sistemul – mă întreb unde mai e loc pentru pace, pentru armonie, pentru siguranţă, pentru iubire. Pentru lebede.
Mă întorc la teoria imitaţiei şi mă întreb câţi dintre noi au acces la „modele fără violenţă”, câţi dintre noi „se trezesc” capabili să aleagă în cunoştinţă de cauză modul în care să relaţioneze cu ceilalţi.
Şi agresivitatea şi cooperarea fac parte din noi, pe care din ele o hrănim mai des? Pe care o considerăm mai normală şi când?
Desigur există norme şi reguli – dar şi credinţa că ele nu servesc la nimic, că e mai uşor să obţii ce doreşti încălcându-le. Că nu există protecţie... sau ca protecţia vine prea târziu. Că dreptatea se face şi se împarte mai bine de tine însuţi.
In final, traind intr-un stol de raţe e mai uşor şi logic să crezi despre tine însuţi că eşti o raţă urâtă decât că diferenţele tale servesc la altceva...
Când nu ai de la cine să înveţi să-ţi foloseşti aptitudinile, când calităţile sunt inoportune ajungem să umblăm cu pungi în cap, sau alte tipuri de căciuliţe artizanale tip „Oblio”. Şi de aici la frustrare şi agresivitate şi în cele din urmă violenţă drumul e scurt şi alunecos, mai ales dacă pârtiile sunt croite deja, proaspăt, de mulţi alţii.
Şi aşa ajungem la fenomenul delicvenţei, ce nu (? ) face obiectul acestui demers.

Vorbim despre ajutor şi prevenire. Să vorbim mai întâi despre conştientizare. Cum să mă apăr când aflu abia azi, odată cu cele mai grele consecinţe, despre pericol?
Violenţa domestică este încă o astfel de situaţie – familiile se simt prinse între norme, reguli, mituri şi idei despre ce este şi ce nu este normal, moral sau bine.
Ştim ca „nu e bine” să răneşti pe cineva dar o palmă nu e bătaie.
Ştim ca „nu e bine” să jigneşti sau să înjuri dar omul mai scapă cuvinte urâte la nervi...
Ştim ca „nu e frumos” să minţi, să înşeli, să controleşi pe celălalt si să-i restrângi libertatea.
Dar suntem oameni...
Să aruncăm deci prima piatră în noi înşine.

Privind dinăuntru spre afară lucrurile pornesc mai des cu „am făcut totul ca să fie bine”.
Am construit, am dărâmat, am renunţat la noi înşine pentru a avea ceva împreună.

Pentru (a-l avea pe? ) celălalt. Şi nimic nu a mers.
Sau nimic nu mai merge.
Sau am obosit.
Vreau să ştiu cine e vinovat.
Cineva trebuie că e responsabil.
Poţi fi chiar tu.
Vrei?
Uneori se întâmplă şi altfel:
Trebuie să mai fie ceva.
Ceva de făcut – ceva de salvat.
Oricum altfel nu se poate.
Nici aşa nu se poate.
Dar se poate.
Funcţia creează organul. (Sau disfuncţia? )
Şi au apărut teoriile, terapia şi sistemele sociale de suport.
Mai înainte de asta apăruseră armata, politia, judecatoria.
Intre timp se construiesc blocuri si orase in care poti fi singur si sigur între 4 ziduri (mai demult erau patru scânduri ) şi asta a devenit normal.
La fel au devenit normale sistemele de siguranta anti-efractie, asigurarile de viata si accidente, pensiile alimentare, partajele, spray-urile paralizante şi training-urile care te invata sa strigi „Foc!” in loc de Ajutor!
Ceea ce e comic e ca primim tot felul de avertismente de pretutindeni dar accesul la informaţiile care salvează viaţa de familie e limitat. Desigur, televizorul, frigiderul, cuptorul cu microunde si maşina de spălat vin cu prospecte traduse in toate limbile, uneori şi în româna, despre modul corect de folosire, legea cu privire la acordarea de garanţii şi riscurile implicate de greşeli. Poate ar fi util un astfel de certificat privind drepturile de utilizare si legile ce le protejeaza si odată cu cele mai importante „achiziţii” din viaţa multor oameni: partenerul în căsnicie şi copii.
Suntem oameni şi ne adaptam schimbării, din noi şi din ceilalţi, dar unele lucruri rămân.
Ne rămân instinctele, ambivalenţele, credinţa, speranţa, iubirea.
Avem cu siguranţă Umanitatea.
Suntem şi raţe şi lebede în acelaşi timp.

BIBLIOGRAFIE

Cursurile de psihoterapie de familie – modulul de violenta domestica, Corina Acris şi Oana Pescaru
Enăchescu C. (2004 ), Tratat de igienă mentală, Editura Polirom, Iaşi.
Giddens, A. (2001 ), Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti.
Iluţ, P. (1994 ), Comportament prosocial – comportament antisocial, în Radu I. (coord. ) Psihologie socială, Editura Exe S.R.L., Cluj-Napoca.
Mitrofan, N. Agresivitatea în Neculau, A. (coord. ) (1996 ), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.
Păunescu C-tin. (1994 ), Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti.
Pieron H. (2001 ), Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Popescu – Neveanu P. (1979 ), Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti.
Rădulescu S. şi Banciu D., 1996, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa, Bucureşti.