Ea este Ara, o cățelușă rasa Cane Corso pe care am adoptat-o, sau mai bine spus am salvat-o. Mama mea este cea care i-a pus acest nume nou și am simțit din primul moment că i se potrivește de minune. Am ales să îi schimb numele pentru a nu-l asocia pe cel vechi cu momentele trecute din viața ei. Ulterior am căutat să văd ce înseamnă Ara și am fost plăcut surprinsă să aflu că Ara înseamnă în limba arabă „cea care înfrumusețează în jurul ei". Prima dată când am întâlnit-o era singură în fața scării blocului unde locuiam și parcă aștepta să îi deschidă cineva ușa. Nu văzusem pe nimeni și am început să îi vorbesc și să o mângâi. Avea ochii foarte triști și parcă înlăcrimați. Stăpânul a venit după câteva minute și a chemat-o. Ea a avut un moment în care a lăsat capul în jos și la insistențele lui a plecat. După două zile a venit stăpânul său și mi-a zis că nu se descurcă cu Ara și m-a rugat să o țin eu o perioadă poate se mai îmbunătățește situația ei. Atunci când am luat-o era foarte speriată, se ascundea în orice colț al casei pe care îl considera ca fiind un loc sigur pentru ea. Noaptea prefera să doarmă ascunsă sub pat, chiar dacă inițial o puneam să stea pe pat lângă mine. Până la vârsta de patru luni a trecut prin multe experiențe traumatice. Fostul ei stăpân nu avea răbdare cu ea și nu înțelegea că este doar un pui. El își dorea să execute comenzi pentru care este nevoie de timp ca să le învețe și țipa la ea mereu și o mai și bătea. După prima zi de conviețuire cu Ara și de analizare a comportamentelor ei, mi-am dat seama că are nevoie de terapie, de empatie, de înțelegere și de a-și recăpăta încrederea în oameni. Cu o lună înainte de a veni la mine a fost dusă la veterinar pentru a-i tăia urechile, „ca să pară mai fioroasă". Medicul veterinar nu a făcut decât să-i ciopârțească urechile, să i le taie foarte scurt, iar recuperarea a fost de lungă durată. Ara avea insomnii, la fiecare mișcare deschidea ochii ca să vadă ceea ce se întâmplă și drept urmare am decis să îi vorbesc pe un ton foarte blând, să îi cânt, dar după ce mă opream se trezea din nou. Nu aveam cum să stau mereu lângă ea și astfel am decis să îi pun muzică simfonică, lucru care a funcționat foarte bine și astfel reușea să doarmă și în timpul zilei. Una din problemele cele mai dificile era să o scot afară, deoarece avea fobie atunci când vedea zgarda sau lesa. Astfel am decis să iau o altă lesă și am început să mă joc cu ea, ca să înțeleagă faptul că lesa nu este un pericol. După jumătate de oră a acceptat să îi pun lesa la gât, însă am continuat să mă joc cu Ara. Nu am vrut să asocieze lesa cu cea pe care o avusese înainte și cu momentele traumatice pe care le trăise. După ce s-a jucat și chiar a și dormit cu lesa la gât am decis să încerc să o scot afară. Când am ieșit din scara blocului se uita speriată în stânga și în dreapta crezând probabil că va apărea fostul ei stăpân. Progresele au fost făcute în timp, Ara avea nevoie să aibă încredere în mine, să-și recapete încrederea în oameni. Uneori o luam în brațe și o duceam până în parcul de lângă bloc unde știam că nu sunt oameni ca să fie relaxată. Fostul ei stăpân mi-a dat-o inițial doar pentru o perioadă scurtă de timp, crezând că o să-i fie mai bine, având în vedere că știa că am un bulldog francez foarte sociabil și bucuros, însă eu am promis de a doua zi că Ara nu se va mai întoarce la el niciodată. I-am comunicat fostului stăpân faptul că Ara va fi mult mai bine dacă va avea o altă familie și că acum este mult mai bine. După o săptămână Ara a făcut progrese foarte mari, însă oricât mi-aș fi dorit, nu o puteam păstra. Întâlnirile Arei cu bulldogul meu DArtagnan au fost foarte scurte, dar benefice pentru ea pentru că se jucau foarte frumos și o ajutau să capete încredere în ea. DArtagnan este un bulldog foarte posesiv și nu ar fi putut conviețui împreună. Astfel am decis să o dau spre adopție, dar nu oricui. Am primit foarte multe mesaje, am analizat profile de Facebook, am pus întrebări și am acceptat să vină să o vadă doar câteva persoane. Ultima persoană care a venit, a fost un băiat pe nume Daniel. A fost singurul care a reușit să empatizeze cu Ara, singurul care a reușit să o facă să meargă în lesă afară, singura persoană care a fost marcată de traumele prin care ea a trecut. După mai bine de doi ani de zile, Ara este fericită alături de noua ei familie.

          La fel ca și oamenii, animalele pot fi diagnosticate cu tulburări psihice. Da, la fel ca și noi, animalele pot fi bolnave psihic, li se poate administra medicație farmacologică și ar putea avea chiar și un terapeut. Cercetarea și identificarea bolilor mintale la animale ne ajută pe noi oamenii să le fim prieteni mai buni, să fim empatici și totodată să ne înțelegem pe noi înșine.

          Multe persoane cred că noi oamenii nu putem ști ce gândește un animal, ceea ce este adevărat de altfel, însă avem capacitatea de a intui ceea ce își doresc și ceea ce simt. La fel ca atunci când te afli într-o relație de cuplu de exemplu și fără ca partenerul să îți spună ceva, îți poți da seama de felul cum se simte, sau o mamă care știe de ce anume are nevoie bebelușul său, fără ca acesta să îi comunice acest lucru prin cuvinte. Încă înainte de secolul XX, cercetătorii reușeau să diagnosticheze discomfortul emoțional la oameni doar prin metoda observației.

          Pentru oameni există „Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale" (DSM ) sau „Clasificarea Tulburărilor Mintale și de Comportament" (ICD ), însă pentru animale nu avem un atlas al tulburărilor mintale recunoscute.

          Cele mai des întâlnite boli mintale la animalele de companie sunt tulburările de frică și anxietate. Frica și anxietatea sunt niște sentimente primare extrem de folositoare pe care le resimțim în situații periculoase, iar când acestea se activează, suntem motivați să ne îndepărtăm de sursa care a cauzat pericolul. Problema apare în momentul în care simțim sentimentele de frică și anxietate atunci când nimic din jurul nostru nu este amenințător.

          Tulburările obsesiv compulsive sunt adesea manifestări ale unui animal sănătos care se menține curat și îngrijit, însă poate fi un diagnostic de boală mintală atunci când își spală lăbuțele într-un mod exagerat o zi întreagă. De exemplu, poate părea amuzant atunci când vedem un câine care își urmărește propria coadă, însă devine o problemă când acest comportament se manifestă pe o perioadă lungă de timp din zi, când refuză să meargă la o plimbare, refuză să mănânce sau să se joace cu alți câini sau chiar cu proprii stăpâni.

          Cu siguranță ați fost la grădina zoologică și ați văzut animale sălbatice ținute în captivitate. Acolo sunt foarte ușor de observat comportamente stereotipice cum ar fi legănatul sau mersul. La fel cum animalele au mișcări stereotipice pentru alinarea propriilor suferințe, același lucru poate fi întâlnit și la noi oamenii. Foarte multe animale dezvoltă tulburări afective, comportamente autodistructive cum ar fi distrugerea de lucruri din jurul lor, jumulirea penelor frecvent întâlnită la papagali asemănătoare cu tricotilomania la oameni (smulgerea firelor de păr ). Câinii veterani antrenați pentru a merge pe câmpul de luptă împreună cu soldații, se întorc acasă cu sindrom post-traumatic și le este foarte greu să se integreze și să înceapă o viață obișnuită. Conform cercetărilor efectuate de Dr. Hope Ferdowsian, animalele captive, cum ar fi balenele orca și elefanții, suferă în mod obișnuit de sindrom post-traumatic, ca urmare a metodelor dure de antrenament menite să le „rupă" de obiceiurile lor naturale. După ce au loc sesiunile de antrenamente și dresaj, de cele mai multe ori prea dure și inumane, aceste animale sunt lăsate să trăiască în zone mult mai restrânse decât cele obișnuite. Ele au mult mai puțini prieteni decât în condițiile naturale și nu sunt capabile să facă nici unul dintre lucrurile pe care le-ar putea face în sălbăticie. Aceste limite extreme sunt stresante pentru animale. Acest stres și depresie se manifestă adesea ca agresiune și alte obiceiuri proaste. De aceea, balenele orca, denumite și balenele ucigașe, atacă oamenii doar în condiții de captivitate.

          Elefanții, delfinii și șobolanii sunt recunoscute ca animale capabile să se sinucidă! Elefanții de exemplu sunt adesea antrenați folosindu-se metode extrem de dure. Au existat multe relatări în care elefanții pășeau pe trunchiurile altor elefanți și refuzau să se miște pentru a se sufoca. Din câte se știe până în zilele noastre, animalele care se sinucid se află doar în captivitate. Delfinii de exemplu, refuză să mănânce și să socializeze până în momentul în care decedează. Animalele sunt foarte inteligente și au capacitatea de a analiza anumite situații din viața lor, cât și de a da un sens viitorului, de aceea sunt capabile să se sinucidă, fiind conștiente de propria viață și de condițiile insuportabile în care trăiesc.

          Porcii pot deveni atât de stresați de mediul în care trăiesc sau de mediul social precar, încât sunt cunoscuți că uneori se înflămânzesc. Acest comportament ciudat este atât de comun încât a primit numele de „Sindromul scroafei slabe". Acest sindrom este asemănător cu anorexia la oameni și este adesea observat ca fiind comorbid cu hiperactivitatea.

          Caii sunt meniți să fie animale active de turmă. Cei care petrec foarte mult timp singuri în grajd sau în padocuri mici prezintă adesea comportamente ciudate cauzate de plictiseală sau anxietate. Aceste comportamente se manifestă prin mușcarea lemnului, mișcări stereotipe, lovirea pereților și mușcarea persoanelor care-l îngrijesc. Pentru a ajuta la prevenirea acestor obiceiuri proaste, caii trebuie să facă mult exercițiu fizic și să socializeze cu alți cai. Cailor de curse care stau de obicei câte 23 de ore pe zi în grajd, li se oferă ca și companie capre sau oi.

          Comportamentele ciudate și compulsive sunt foarte întâlnite la maimuțele de laborator, încât sunt considerate ca fiind normale. Maimuțele și primatele din grădina zoologică, manifestă de asemenea comportamente compulsive. Cercetări recente au demonstrat o legătură puternică între anxietatea de a trăi în captivitate și bolile mintale la cimpanzei. Comportamentele distructive obișnuite sunt lovirea propriului corp, asemănător cu auto-agresiunea la oameni, balansatul înainte și înapoi, mișcări stereotipe și consumarea propriei urine. Primatele, cum ar fi urangutanii, din punct de vedere biologic sunt foarte asemănători cu oamenii, iar deseori suferă de aceleași boli pe care le dezvoltăm și noi. Printre tulburările mintale la urangutani se află dependența. De exemplu, un urangutan pe nume Tori de la o grădină zoologică a primit un pachet de țigări și a început să imite comportamentul persoanei care-o îngrijea. Ulterior a devenit dependentă de fumat și a trebuit să fie supusă reabilitării.

          Într-un studiu s-a descoperit o corelație între șobolani și alimentația compulsivă. Atunci când șobolanilor li s-a administrat mâncare la anumite intervale orare, aceștia mâncau mai mult, iar atunci când aveau mâncare la discreție, au început să mănânce mai puțin.

          Chiar dacă atât oamenii cât și animalele pot fi diagnosticați cu tulburări psihice, asta nu înseamnă că manifestările și simptomele sunt identice, la fel cum există diferențe semnificative între două persoane care au același diagnostic psihiatric.

          Nu este o coincindență faptul că problemele psihiatrice la animale se dezvoltă în prezența oamenilor. În foarte multe locuri din întreaga lume, animalele sunt tratate ca și o proprietate. Din păcate, există foarte puține legi care le protejează împotriva abuzurilor, iar uneori aceste legi nici nu sunt luate în considerare. Fiecare dintre noi avem posibilitatea de a empatiza și de a diminiua sau elimina problemele mintale la propriile animale de companie.