Este necesar ca echipa medico-sanitară să nu se mai limiteze la îngrijirea suferinţei fizice a bolnavului şi să abordeze bolnavul cu poliartrită reumatoidă în integralitatea sa, ca fiinţă biologică, psihologică, socială şi chiar culturală. Bolnavul este afectat profund atât fizic cât şi psihic, din păcate se pune accent doar pe tabloul clinic iar manifestările emoţionale care însoţesc şi care deseori îl agravează sunt neglijate. În momentul în care sunt diagnosticaţi şi informaţi că această afecţiune presupune un tratament permanent, pe viaţă pacienţii se simt deznădăjduiţi şi neajutoraţi. Omul bolnav este foarte fragil emoţional, starea de bine care generează iluzia invulnerabilităţii este înlocuită treptat sau brusc de suferinţa fizică în faţa căreia, omul suferind devine slab şi neputincios. Devine deosebit de anxios, deodată viaţa îi este afectată pe toate planurile, îşi pune pe drept întrebări . Cum voi putea gestiona ce mi se întâmplă? Cum îmi va afecta viitorul, dar familia? Cum voi face faţă acestei provocări survenite în viaţa mea? Va fi provocat să facă faţă zilnic durerii, care de multe ori îl ţintuieşte la pat pentru zile în şir, care nu-i permite să se servească singur şi de aici starea de neputinţă şi de deznădejde. Evoluţia bolii va fi influenţată de felul în care pacientul îşi va asuma boala, de atitudinea lui faţă de ea, atitudine în strictă interdependenţă de suportul primit din partea echipei medicale de îngrijire, dar şi din partea familiei. Este o necesitate integrarea psihologului în echipa medicală de îngrijire, singurul care va şti cum să le stea alături, să-i înţeleagă şi să-i accepte necondiţionat. Psihologul va fi cel care cu competenţa sa, va acorda familiei tot sprijinul, pentru a se adapta mai uşor la situaţia în care refacerea pacientului devine proiectul prioritar al întregii familii. Când pacientul simte suportul echipei de îngrijire conjugat cu suportul emoţional al familiei primeşte şi speranţa. Va simţi că în lupta lui cu boala nu este singur şi va manifesta complianţă crescută la tratament. Adaptarea la boală presupune un adevărat proces, trebuie văzut ce poate face, ce este necesar să schimbe imediat:activităţile, dieta, nivelul de stres. Aşa cum un manager îşi conduce echipa, aşa va fi necesar ca pacientul să înveţe, să-şi gestioneze boala. Bolnavul este sfătuit şi sprijinit să înveţe tot ce se poate legat de afecţiunea lui pentru că dacă va avea cunoştinţe va avea şi putere.Va şti ce să facă şi mai ales, ce să nu facă pentru a se simţi cât mai bine. Va învaţa cum să trăiască cu boala fără a ajunge însă să se identifice cu ea. Să înveţe să pună medicului curant întrebări, care să-l ajute să înţeleagă mai bine cu ce se confruntă şi ce are de făcut. Este necesar să-şi facă din doctor un partener de încredere, pentru a se baza că vor putea lua decizii împreună. Să se asigure că medicul este dispus să petreacă timp explicându-i modalităţile prin care el îşi va putea îmbunătăţi funcţionarea. Să se mobilizeze cu sprijinul echipei de ingrijire şi al familiei sa efectueze corecţiile ce se impun. Va fi elaborat un plan care va fi discutat cu familia şi prietenii, un plan care sa cuprinda modificările ce trebuiesc făcute în viaţa sa, pentru ca să se bucure de tot sprijinul de care are nevoie. Când se stabilesc mai multe obiective vor fi luate pe rând în ordinea importanţei lor pentru pacient. Deoarece este o afecţiune pe parcursul căreia se poate dezvolta depresia se va cultiva atentia la semnele de avertizare ca:oboseala constantă, lipsa poftei de mâncare, probleme ivite în luarea deciziilor, somn întrerupt şi senzaţia lipsei de valoare. Pacientul va fi incurajat sa se menţină o persoană activă, să investească încă în ea ca persoană, faptul că este bolnav nu înseamnă că trebuie să renunţe la viaţă. Este important să-şi recunoască responsabilităţile pentru a avea grijă de el, pentru a trăi sănătos. Datorita faptului că boala evoluează în pusee şi pe perioada lor este foarte important să reuşească să gestioneze durerea şi stresul aferent, să nu ajungă să-şi abandoneze activităţile, exerciţiile fizice sau serviciul. Va primi sprijin atât de la medic cât şi de la terapeut în vederea modificării programului pe perioada respectivă. Să-şi petreacă mai mult timp în pat este contraproductiv şi nu va face decât să prelungească perioada de durere. Atunci mai indicat este să se alterneze perioadele de activitate şi relaxare în pat, odihnă. Pentru că redoarea este unul din simptomele ce deranjează foarte mult, boala producând rigidizarea articulară, un obiectiv foarte important este acela de folosi o gamă de mişcare cât mai largă şi care va creşte ca efort treptat. Chiar pe perioada puseului inflamator acut este necesară elaborarea unei strategii care să-i permită să se descurce cu obligaţiile şi responsabilităţile legate de serviciu şi familie încât să nu renunţe de tot la ele, dar nici să nu se epuizeze. Să-şi stabilească de fiecare dată obiective realiste, ştiut fiind faptul, că mai bine faci paşi mai mici, dar constanţi. Să conştientizeze faptul că este important să se poată baza pe sprijinul familiei, prietenilor, colegilor, acest lucru il motivează să-şi dezvolte abilităţi de comunicare asertivă.Îmbunătăţind comunicarea cu familia extinsă şi prietenii, pacientul va fi capabil de a cere ajutor.Va trece mai bine şi mai repede peste episoadele inflamatorii acute ajutat de cei dragi. Este crucial să-şi cunoască limitele şi să lucreze cu ele. Este bine de ştiut că după un puseu inflamator acut, urmeaza perioada de acalmie, pacientul începe să se simtă bine, tentatia va fi sa exagereze cu efortul.Acest fapt poate determina oboseală sau mai multă durere. Cel mai bun tratament este acela care îi va permite o viaţă cât mai apropiată de normal. Echilibrul între odihnă, exerciţii şi activităţi este vital, odihna reduce inflamaţia, dar rigidizează articulaţia şi slăbeşte musculatura. Prea multa odihnă slăbeşte tendoanele iar oasele vor fi mai predispuse la osteoporoză şi atunci principiul de bază este moderaţia. Oboseala este o problemă comună umană, apare dacă nu te hrăneşti corespunzător, dacă nu dormi suficient, dacă nu faci suficientă mişcare. Toate acestea pot cauza oboseala, dar totodată şi prea multă activitate provoacă oboseală. Când oboseala este persistentă este bine să-şi reconsidere dieta, să se asigure că face suficiente exerciţii fizice. Este de ajutor să fii capabil să identifici ce semnale îţi dă corpul tău pentru a şti ce să faci şi ce să nu faci. Trebuie evitate activităţile care pun maxim de stres pe articulaţii. Cheia succesului este legea bunului simţ, activităţile zilnice efectuate gradual, programul zilnic incluzând atât odihnă cât şi activităţi atent echilibrate. Pacientul este ajutat să înţeleagă că percepţiile şi comportamentul său pot afecta evoluţia simptomatologiei în sensul diminuării sau augmentării tabloului clinic. Este subliniat astfel rolul pe care îl pot juca în controlul durerii lor. Este deosebit de util ca pacientul să-şi monitorizeze gândurile, emoţiile, comportamentele şi simptomele fizice şi să realizeze interdependenţa dintre ele. Aceste lucruri vor fi facute alaturi de psiholog. Sunt discutate şi învăţate tehnici de a face faţă:durerii, oboselii, frustrării, izolării. Sunt învăţate: exerciţii fizice ce vor menţine şi îmbunătăţi puterea, flexibilitatea şi rezistenţa;de asemenea utilizarea adecvată a medicamentelor, alimentaţia raţională, reguli de igienă a somnului bun. Se pune accent deosebit pe învăţarea unor tehnici de comunicare eficientă cu familia, prietenii şi personalul medical de îngrijire, rezolvarea unor probleme legate de boală şi luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză referitoare la tratament.