In producerea bolilor sunt implicati factori fiziologici, constitutionali si emotionali.Frustrările repetate conduc la acumulări de afecte negative (tristeţe, neîncredere, neputinţă, ostilitate, mânie ) şi constituie un teren optim pentru stresori. Boala este o modalitate reacţională a organismului în raport cu un agent ce-l dezechilibrează, orice agent perturbator adresându-se întregului organism chiar dacă manifestarea bolii e locală, astfel boala ce apare în spaţiul psihic are răsunet visceral, dar şi o boală,, strict somatică"are implicaţii şi repercusiuni psihice. Omul răspunde în totalitate Între starea fizică şi emoţională a bolnavului există o strânsă interdependenţă, durerea fizică generează reacţii psihologice diverse ce duc la modificarea calităţii vieţii. Tulburarea unei funcţii poate fi expresia leziunii unui organ, perturbaţiile funcţionale pot fi neînsoţite de o leziune organică decelabilă, dar prin repetarea acestor tulburări funcţionale pot apare alteraţii anatomice care devin în timp ireversibile. Pavlov înţelegea prin termenul de activitate nervoasă superioară, unitatea dintre psihic şi fiziologic, dintre subiectiv şi obiectiv cu expresie în reflexele condiţionate în activitatea cerebrală şi în toate reacţiile cerebrale complexe, la influenţele mediului extern şi intern. Toate stările de conştienţă au pe lângă mecanismul neurocerebral şi o expresie organică probabil. Emoţiile se însoţesc de modificări ale circulaţiei prin nervii vasomotori şi glandele endocrine, de modificări de secreţie şi peristaltism digestiv. O emoţie repetată sau un sentiment de durată (invidie, ură, frică ) pot provoca boli şi chiar grijile pot provoca boli. Pavlov a demonstrat cu o tehnică experimentală şi riguroasă strânsele legături dintre modificările din scoarţa cerebrală şi funcţionarea organelor interne. Traducerea în patologic a tulburărilor activităţii nervoase superioare poate depăşi planul psihic şi să se repercuteze asupra organelor interne via hipotalamus, utilizând căile:endocrină, neurovegetativă şi imunitară. Scoarţa cerebrală analizează şi compară permanent impulsurile interoceptive care îi vin. S-a putut observa la pacienţii care au suferit mult timp o durere cronică şi după excluderea sursei permanente de semnalizare, au persistat simptomele, datorită "reacţiilor vestigeale" din scoarţa cerebrală la reflexul condiţionat interoceptor format anterior şi fixat. Menţionăm, că în corticalizarea unor boli organice în special cronice, se realizează legături viscerocorticale patologic fixate, în care chiar dacă aspectele lezionale şi funcţionale ale organului, s-au redus prin tratament rămâne polul cortical, care păstrându-se într-o stare parabiotică nu permite o vindecare completă. Alterările organice pot conduce la tulburări neuropsihice prin substanţele toxice produse de organele în suferinţă sau de substanţele hormonale care modifică activitatea nervoasă superioară. Psihicul are roluri considerabile în afecţiunile somatice, fie le determină apariţia (afecţiuni cortico viscerale ) fie le modifică evoluţia, fie suferă el repercusiuni. Boala reactiveaza intrebari de tip existential:Ce valoare am?Ce insemn eu pentru cei din jurul meu? Cum îmi va fi afectat viitorul? Precum si intrebari de genul:Cum voi putea gestiona ce mi se întâmplă? Cum voi face faţă acestei provocări survenite în viaţa mea? Este esential ca aceste intrebari sa nu ramana fara raspuns, cum esential este ca pacientul sa nu se simta neinteles, neglijat, izolat, sa nu i se anuleze posibilitatea de a dialoga chiar daca, uneori datorita durerilor si dispozitiei depresive nu sunt tocmai cei mai comozi parteneri de dialog.Este nevoie de multa caldura umana, rabdare si dorinta de a fi de ajutor atat din partea familiei cat si din partea echipei de ingrijire, medic si psihoterapeut.Pacientul are nevoie de toata sustinerea, are nevoie sa aiba toate aceste trei puncte de sprijin, astfel el va reusi sa-si dirijeze toate resursele spre vindecare, refacerea pacientului sa devina proiectul prioritar al întregii familii. Când pacientul simte suportul echipei de îngrijire conjugat cu suportul emoţional al familiei primeşte şi speranţa. Va simţi că în lupta lui cu boala nu este singur. Pentru mine ca psihoterapeut este important ca pacientul meu sa simta ca-i stau alaturi neconditionat, ca-i inteleg zbuciumul psihic cat si durerea fizica, ca eu insami imi pun toate resursele la bataie ca impreuna sa iesim invingatori. Scopul principal al psihoterapiei este acela de a reduce sentimentul de neajutorare prin cultivarea unor abilităţi de control ale durerii şi prin promovarea unui program de activităţi. Dezvoltarea sentimentului de autoeficienţă şi de competenţă devine un obiectiv terapeutic pentru a-l face sa aibă încredere că pe viitor va putea gestiona corespunzător şi zilele mai grele ce pot veni.