„Plânsul este corpul tău care vorbește atunci când gura ta nu poate explica durerea pe care tu o simți."

Stop stigmatizării plânsului!

Tot ce știm despre plâns este ce am auzit de la cei din jurul nostru când eram mici: mama, tata, educatori, cei de pe stradă care ne-au văzut ocazional. Și ei știu despre plâns tot din popor, de la înaintașii lor și tot așa.

Acum însă, suntem adulți, avem propria noastră minte și judecată și putem alege altfel. Cu adevărat lucrurile pe care le știm despre plâns, ne ajută să facem față? Când îmi vine să plâng, de ce îmi vine în același timp să mă ascund, să mă retrag, să nu mă vadă cineva? (Ok, poate nu chiar în mijlocul străzii, poate vreau să fac asta în liniștea casei mele ). Pentru că am înțeles o dată, mai demult-demult, că e rușine să plâng. Că nu e voie, că doar cei slabi plang… Și cum îmi explic atunci, că tot îmi vine uneori, din interior, mă ia așa o stare de plâns fără să vreau…? Cam confuz…

Când e plânsul bun și când e rău…? Mă ajută să mă ascund, să mă feresc, să simt însingurare atunci când plâng? Cum ar fi dacă aș simți apropiere, căldură sufletească și înțelegere atunci când plâng? M-ar ajuta asta să trăiesc mai ușor și să înțeleg mai bine plânsul? Și dacă îți vine din interior să plângi, cum ar putea să fie greșit ceva ce vine din interiorul tău?

Să conștientizăm ce reprezintă plânsul și să încetăm să-l mai considerăm ceva de care trebuie să ne ferim cu orice preț. Să începem să-l vedem ca pe o reacție a corpului care semnifică ceva. Și dacă apare, înseamnă că semnifică ceva important, că și sângerarea când apare, tot o reacție a corpului este și ceva important semnifică și ea. Și de-asta mergem la doctor - ca el să vadă sângerarea noastră, să o înțeleagă și să ne ajute cu asta.

Plânsul nu omoară oameni/copiii dacă este lăsat se se consume până la capăt. Nu există nicio statistică în care să se arate că oamenii au murit din cauza plânsului. Deși, pot să înțeleg că e neplăcut de trăit.

„Plânsul arată că ești slab." Nimic mai fals. Plânsul nu te transformă, fără voia ta, dintr-o persoană puternică într-o persoană slabă.

Plânsul nu funcționează ca o magie care să transforme oamenii puternici în ceva slab și fără valoare.

Plânsul arată o emoție de joasă frecvență, moale și, comparativ cu enervarea, durează puțin mai mult (enervarea se descarcă imediat și este „în forță" ), pe care, de obicei, o simțim drept tristețe în partea de jos a stomacului, în zona buricului.

Plânsul este neplăcut sau ne sperie (sau și una și alta ) atunci când nu-i cunoaștem logica și sensul. Ca și sângerarea, când nu știm de la ce este și ce să facem, ne speriem și ne simțim dezorientați. În schimb, când știm că este de la o tăietură, știm ce avem de făcut, nu ne speriem, doar ne ingrijorăm cât să ne mobilizăm. (da, și îngrijorarea e de folos - și aceasta are nevoie de non-stigmatizare ).

De fapt, plânsul e vocea care cere alinare și încurajare, acceptare și speranță. Și de aceea, după ce plâng sănătos, adulții, copiii, adolescenții spun că se simt descărcați, eliberați, mai bine, mai liniștiți.

Puteți face cum doriți, dar poate vreți să nu mai stați în frustrare și supărare și să căutați pe cineva care simțiți că vă înțelege plânsul!

Dați-i un sens și vedeți-vă de viață liniștiți mai departe.: )