De fapt, ce se întâmplă, este să simți niște emotii. O, Doamne! Cum sună! Inclusiv cuvântul emoții îți dă emoții! Așa "arată" emoțiile: ca niște flash-uri de imagini și gânduri combinate cu stare de căldură sau senzație de nod în gât, cu transpirație rece sau, cel mai des amețeală.

Poate este pentru prima dată în viața ta când simți ceva cu adevărat. Pentru că până acum a trebuit să fii puternică, să reziști, să rezolvi probleme și să reușești. Poate a trebuit să amorțești în tine tot ce te dădea înapoi, ca să poți merge mai departe. Poate a trebuit să renunți la cine ești și să te afișezi drept altcineva "mai cuminte", "mai pe placul lor". Poate că, în timp, ai început și tu să crezi ce spui… Și acum, când te-ai liniștit, ai început să simți cu adevărat. Să te simți pe tine. Și de-asta te-ai speriat.

Nu te așteptai să fie așa. Și nu te așteptai ca lucrurile din tine să conteze. Nu așa de mult. Să apară la lumină în felul ăsta. Îți imaginai poate că ar fi trebuit să fie ca o liniște, ca o bucurie și tocmai ce observi ca nu este asa. Te gândeai poate că ai făcut față la atâtea și atâtea probleme dificile peste care ai trecut cu bine, cu brio chiar și tocmai te împiedici de o … pietricică.

Unde observi în jur că alții au probleme mai grave și tu tocmai ce nu faci față - practic, e o virgula pe lângă prin câte ai trecut…. asta te poate face să te simți și mai neadaptată, inadecvată, vinovată, incapacitată. Plus că te-ai obișnuit să te descurci singură și să fii pe picioarele tale, să-i încurajezi tu pe alții și să fii tu reazem pentru ei - pentru toți ei. Da, îți aducea sentimentul acela de încredere și reușită și putere personală, pe care acum nu-l mai regăsești.

Este în regulă. Avem înțelegere și compasiune (nu confunda cu milă ) pentru cei puternici și curajoși. Pentru că tocmai de-asta sunt curajoși: că au trecut prin multe și nu au renunțat, că au curajul să se uite la ei înșiși și să-și recunoască lor înșile că nu mai sunt așa cum se știau, că nu renunță la puterea personală pe care au simțit-o și că o vor înapoi.

Da. Pentru că atacul de panică nu e o rușine. E mândria de a cunoaște forța personală și ne-renunțarea dincolo de limite. De a fi puternic pentru ceilalți, pentru tot și toate pentru prea mult timp. Și că acum e timpul și pentru TINE ÎNSUȚI.

Nu are nimic de-a face cu egoismul. Nu iei de la nimeni nimic, nu privezi pe nimeni de libertăți, bani sau privilegii. Nu aduni doar pentru tine. Dimpotrivă, când o să te aduni din nou, și ei vor primi mai mult din tine-îmbunătățit. Deci nu este egoism sau aroganță.Este pentru prima dată poate, când te ocupi de tine cu adevărat.

Chapeau!

Imagine: http://parentsandwe.com/