Când în familie există o relație în care tu nu ți-ai bătut niciodată copilul, i-ai asigurat tot ce a vrut, ai căutat să aibă de toate, nu v-ați certat niciodată așa rău și copilul are ticuri (exemple: clipește des când vorbește sau ascultă, dă din cap repetitiv, mișcă repetitiv degetele sau mâinile într-un anumit fel, repetă cuvinte similar bâlbâielii sau încearcă să "rupă" cuvinte prin silabe în vorbirea curentă, își roade unghiile ), este posibil ca acest copil să-și fi făcut un prieten din anxietate.

Cum se face că ceva neplăcut a devenit un companion? De obicei, copiii cu care am vorbit spun cam așa (ei nu spun asta cap-coadă, ci spun prin dialog de cuvinte simple și folosind împreună multă imaginație ):

- "e o parte din mine mică, mică și roșie și cu un punctuleț albastru ca de stilou care umblă prin corpul meu pe unde vrea ea și când vine pe la gură vorbește urât și eu încerc să o opresc, dar nu pot și pentru că știu că nu am voie îmi vine să scot durerea aia prin mine și de-asta îmi rup pielițele de la unghii până la sânge."

- "este ca o voce care îmi spune sa fac rău și dacă aș asculta-o aș da cu capul de pereți că mă înnebunește și ca să nu fac asta încerc să mă controlez și așa ajung să-mi rod unghiile, ca să o țin ocupată".

- "îmi este frică de partea asta mică din mine care mă ceartă și îmi spune că nu are rost să mai încerc, vreau sa scap de ea!" Așa se face că, un rău mai mic există de fapt, pentru că ei încearcă, cu micile lor puteri, să prevină sau să facă față unui rău mai mare. Și devine un companion pentru că este prezent zilnic în mintea lor. Se obișnuiesc cu prezența lui neplăcută.

*Notă: Cumva similar cu ce fac mulți adulți în viața de zi cu zi în mod disfuncțional - ca exemple: acceptă o căsnicie cu un partener violent sau/și narcisist; acceptă o căsnicie cu un partener care nu îi susține moral, le oferă dezamăgire și neîncredere, răceală afectivă, distanțare sufletească; acceptă să se sacrifice (pentru copiii ). Să vă fie cu folos!