Unul din darurile miraculoase ale existentei este posibilitatea de a avea copii. Curajosii care decid sa fie parinti vor experimenta griji si responsabilitati care, uneori, par coplesitoare, dar, in acelasi timp, vor simti bucurie si implinire, pe care cuvintele nu le pot cuprinde. Cerinta principala a fisei de post presupune satisfacerea nevoilor copilului, de la cele aparent simple: siguranta (sa nu uitam ca aici intra si siguranta emotionala ), contact fizic, afectiune, pana la cele mai complexe: autonomie, valorizare, apartenenta. De modul in care stiu sa se achite de aceasta sarcina depinde cat de echipat va fi adultul de mai tarziu sa se confrunte cu obstacolele din viata lui. Se intampla ca unii parinti sa esueze atat de dramatic incat copiii lor vor avea dificultati in a-si construi identitatea, relatiile cu semenii sau un scop al vietii.

Folosesc verbul „a sti" pentru ca nu e implicita aceasta cunoastere. Decizia de a avea copii nu aduce cu sine informatiile care sa sustina un stil parental util pentru acestia. Prin urmare, e de invatat: de la cum se schimba scutecul si se diversifica alimentatia pana la modelare comportamentala si stimularea inteligentei emotionale. Unii parinti se opresc la obiectivele legate de ingrijire corporala, securitate si sanatate, ignorand faptul ca aceste ultime concepte includ si partea psihica.

Eu zic ca e de dorit ca cel mic sa se simta bine cu el insusi - cu inteligenta lui, cu personalitatea lui, cu corpul lui. Pare elementar, dar sunt teribil de multe piedici: de la un sistem educational (indraznesc sa zic chiar cultural ) care pedepseste greseala pana la tot felul de expectante din partea parintilor, care deraiaza traiectoria naturala a copilului, incarcand-o cu visele, dorintele si nevoile lor nesatisfacute.

Cred ca o lectie pe care e important sa o asimilam e cea despre modul in care ne raportam la copil. El este o alta fiinta, nu o prelungire a parintilor lui. Ei doar il au in grija si, daca il neglijeaza sau abuzeaza, comunitatea de care apartin e indreptatita sa il incredinteze unor persoane mai calificate pentru aceasta raspundere. Copilul nu e un sclav care trebuie sa se supuna a priori ordinelor parintilor, nici un mic dictator care-si impune doleantele, pentru ca nu are discernamantul de a alege ce e cel mai bine pentru el. Asumandu-ne responsabilitatea pentru bunastarea lui insa, mi se pare logic sa i se explice hotararile care il privesc, luand in considerare nevoile si preferintele lui.

Ce inseamna sa ne abuzam copilul? Voi elimina din start agresorii patologici, care ranesc grav, cu intentie si se bucura de suferinta pe care o produc (cum ar fi, lovirea care duce la vatamare corporala sau alte forme extreme de cruzime, abuz sexual etc. ). Cu tipul acesta de persoane se lucreaza in alt mod si, de cele mai multe ori, nu initiaza singuri un demers terapeutic de schimbare. Acest articol se adreseaza parintilor care pedepsesc copilul, incercand sa stopeze un anumit comportament (fara insa a incerca sa il raneasca serios ) sau iau anumite decizii pe care le considera in interesul copilului, care de fapt sunt contrare acestuia.

Exista o multime de forme subtile de agresiune, dar care au impact profund: de la refuzul de a lua bebelusul in brate atunci cand plange (pentru a nu il alinta ) pana la sufocarea prin supraprotejare, care duce fie la un exces de submisivitate sau la anxietate sociala, fie la un exces de rebeliune (cand copilul poate face greseli de autosabotare, pentru care plateste din plin toata familia ). Lista e lunga si sunt sigura ca fiecare dintre cei care citesc poate adauga ceva: impunerea de catre parinte a unei specializari educationale, care satisface niste criterii de pragmatism, dar nu e adaptata calitatilor copilului, criticarea copilului de fata cu persoane a caror parere este foarte importanta pentru el, conflictul dintre parinti desfasurat in fata copilului, descrierea celuilalt parinte, cand acesta este absent, in termeni jignitori, delegarea unor responsabilitati catre copil, care nu sunt adaptate varstei lui, transformarea copilului in confident etc. etc.

Vom lua un exemplu obisnuit: parinti care ii dau o palma la fund copilului, se rastesc la el, il insulta pentru ca nu asculta una din deciziile lor - Acum trebuie sa iesim din casa, ne grabim si el nu vrea sa renunte la joaca, ba mai mult incepe sa urle si sa planga. Parintele se simte nerespectat, manipulat sentimental, ba chiar agresat (parca o face inadins sa ma enerveze ). Genul acesta de interpretare creste sansele unei reactii violente din partea parintelui; iar reactia violenta chiar pare ca are rezultate pozitive: copilului incepe sa ii fie teama de parinte si inceteaza comportamentul nedorit.

Ce am obtinut de fapt?

- Un copil care invata ca cei care trebuie sa il protejeze il pot si agresa, deci isi pierde increderea in ceilalti, se simte vulnerabil si speriat si, in functie de gravitatea si frecventa abuzului, poate ajunge sa nu se simta niciodata in siguranta.

- Un copil care se simte neajutorat, care nu isi mai simte puterea si ii e teama sa isi manifeste independenta, ca sa nu fie pedepsit.

- Un copil care nu stie sa puna limite la comportamentele agresive ale celorlalti. Fiind total dependent de parinti, invata sa tolereze agresivitatea. Ulterior, nu va mai sti cum sa se apere de mesajele sau relatiile toxice pe care le va intalni de-a lungul vietii. E una din variabilele prin care se explica dinamica violentei domestice.

- Un copil care are atat de multa nevoie sa isi perceapa parintii ca fiind binevoitori si afectuosi fata de el, incat incepe sa se blameze. Parintii il lovesc si il umilesc pentru ca merita, este un copil rau (asa cum este si descris in reprosurile lor ).

Consecintele abuzului sunt atat de diverse si atat de maligne incat e nevoie ca adultul care a avut o astfel de copilarie sa depuna eforturi majore pentru a curata psihicul de ele. Ele devin cu atat mai primejdioase si mai greu de inlaturat cu cat copilul traverseaza traume multiple. Dar daca am gandi si am face altfel? Eu propun urmatoarele (dar sa nu uitam ca fiecare copil este unic si nu exista o reteta patentata care, odata aplicata, sa fie urmata de pace in lume ): Programul zilnic este discutat si negociat cu copilul (decizia finala apartinandu-i bineinteles adultului ) - timpul alocat pentru fiecare activitate, motivul pentru care sunt incluse anumite activitati (de exemplu, somnul de dupa-amiaza care nu e prea popular printre copilasi ) etc. Copilul va fi mai compliant astfel, din motive evidente: parerea lui a contat - se simte vazut, respectat, apreciat si, participand la decizie, deci fiind implicat, va avea apoi mai putine motive sa o conteste.

Totusi, parintele ar trebui sa aiba expectanta ca cei mici sa testeze limitele si sa aiba dificultati sa abandoneze anumite activitati favorite. Aici, ar fi bine sa adaugam fermitate, consecventa (daca cedati la plansete, tipete si aruncari de jucarii, copilul va intelege ca asa trebuie sa se comporte pentru a obtine ceea ce vrea ), rabdare, blandete si empatie pentru supararea lui. Puteti apoi, dupa ce se linisteste, sa il intrebati ce ar fi diminuat din senzatia neplacuta si ce puteti face impreuna pentru a preveni tantrum-urile. S-ar putea sa obtineti un feedback de calitate.

Mi se pare o secventa de interactiune parinte-copil care are toate sansele sa faciliteze o relatie in care atributele rolurilor sunt pastrate, mesajele sunt de ajutor si pentru copil si pentru parinte si deschid usi spre solutii, in situatia unor dificultati ulterioare. Parintele este angrenat intr-un travaliu socializator. Si, cand ma gandesc la socializare, care, pentru mine, inseamna sa invatam sa traim in armonie cu alti oameni, includ nu doar a nu baga gura in castronul cu ciorba si a face bulbuci, ci si o gramada de subtilitati emotionale care ne spun cand sa insistam, cand tacerea noastra sustine, care cuvinte sunt potrivite pentru a-l face pe celalalt sa se simta inteles si incurajat.

Abilitatile noastre de a amana recompensele, de a lupta pentru obiectivele noastre, de a nu ceda, de a avea rezilienta in fata dificultatilor sunt predictori ai unei vieti care corespunde dorintelor noastre, ne aduc mai aproape de autorealizare sau individuare (acel termen jungian care antreneaza plenar tot ce inseamna psihic uman ). Ei bine, mi se pare folositor ca parintii, cand incep sa faca acest efort socializator (cand il invata pe copil sa imparta, sa multumeasca, sa se joace cu alti copii etc. ) sa incurajeze o cultura de feedback: cum resimte copilul ce i se intampla, ce l-ar ajuta, ce l-a ajutat, ce ar putea face parintele pentru un plus de bucurie, de la ce ar fi bine sa se abtina.

De asemenea, cand parintele intareste sau nu un comportament, accentul ar fi recomandabil sa cada pe ce functioneaza, pe solutii, nu pe probleme, sa se evite evaluarile globale negative (esti un badaran pentru ca nu ai salutat cand ai intrat in casa ), ca si cele pozitive (copilul nostru este cel mai inteligent ). Probabil va ganditi ca sunt o chitibusara ca ma leg pana si de aprecieri, dar intaririle din acest exemplu il predispun pe copil sa minta sau sa triseze la scoala pentru a obtine mereu rezultatele acelea care se potrivesc etichetei. Mai tarziu, multi vor dezvolta faimosul sindrom al impostorului in care nu se atribuie propriile succese calitatilor personale, ci norocului, aceste persoane traind cu teama ca le va fi descoperita impostura.Recomandabil e sa se complimenteze efortul, straduinta, cu mentiunea ca efortul fara rezultate inseamna ca solutiile propuse de parinti sau incercate de copil nu sunt cele adecvate si e cazul sa se aplice altceva.

Nu exista parinte perfect pentru ca oamenii nu sunt perfecti. Cred, insa, ca un mod adecvat de raportare la copil, o straduinta de documentare in zona stilului parental care este eficient, o munca in directia metamorfozarii demonilor personali in fiinte mai prietenoase vor permite copilului sa creasca mai frumos si mai sanatos. Daca ne uitam cu atentie la noi, stim unde e de lucrat. A deveni parinte, cred eu, este o forma superioara de umanitate, pentru ca ne face sa dorim sa fim cea mai buna versiune a noastra si, de multe ori, si reusim. Succes tuturor in efortul de a deveni parintii de care copiii vostri au nevoie!