Cu toții ne întrebăm în fiecare zi cum putem fi cei mai buni părinți pentru copiii noștri. Ce le-am putea oferi, unde i-am putea duce, gen activități extrașcolare, întâlniri, opționale, pentru a crește armonios și echilibrat? Părinții multor copii se axează în principal pe ceea ce ar trebui să facă copilul pentru a asimila cât mai multe informații, cunoștințe, noțiuni, abilități pentru a se dezvolta frumos, sănătos, dar puțini sunt cei care se opresc asupra lor, asupra comportamentelor pe care le au ca părinți, asupra atitudinilor și influențelor lor, asupra rolului lor de adulți din familia din care fac parte.

Presiunea și accentul se pune în mod excesiv pe copil, pe ce are el de învățat, cum să se comporte, ce să asimileze și astfel el este scos din contextul său familial și se așteaptă ca societatea, mediul, ceilalți să-l modeleze. În munca din cabinet, întâlnesc frecvent astfel de familii care își aduc copilul, care are o problemă comportamentală, un simptom, o durere, o neadaptare la mediul socio-educațional din care face parte. Și, în aceste situații, copilul „trebuie reparat!„, uitând că face parte dintr-un sistem familial din care absoarbe cea mai mare parte din comportamentele și deprinderile pe care le are. Simptomul unui copil este strigătul că ceva în familia lui nu este bine, ceva îl deranjează la mediul în care crește și trăiește, părinții lui au o problemă. Părinții au grijă să satisfacă, în măsura posibilităților lor economice, dorințele copiilor lor: fac petreceri pentru aniversări, le cumpără haine, produse electronice, organizează excursii, vacanțe, dar uită să le dea ce e mai important, dar care nu se poate cumpăra cu toții banii din lume - ființa lor, povestea vieții lor, experiențele lor, lacrimile lor, timpul lor. Aceste daruri rămân de neuitat, cele materiale se uită foarte repede și necesită să fie înlocuite permanent.

Aveți curajul să vorbiți cu copiii voștri despre zilele cele mai triste din viață, să le povestiți greutățile prin care ați trecut, copilăria voastră și amintirile de neuitat, comportamente ale părinților voștri, pozitive sau disfuncționale; vorbiți-le despre aventurile voastre, despre visele și momentele cele mai fericite din viața voastră. Povestiți-vă la final de zi, cu ei împreună, ce ați experimentat important sau nu, în ziua ce a trecut, cum v-ați simțit, ce a fost plăcut sau dimpotrivă, declarați către ei sentimente sau experiențe neplăcute. În acest fel, ei se vor deschide mai ușor, vor povesti la rândul lor, experiențele prin care trec, pentru că au un exemplu în față.

Dând deschidere și autenticitate, vom primi același lucru. Le cerem copiilor să spună ce au făcut la școală astăzi, ce note au luat, cu cine s-au jucat sau certat și ei răspund cu un evaziv „Bine!„. Asta îi înfurie teribil pe părinți, dar, în aceste situații nu le este oferită copiilor, puterea exemplului, în care tu ca părinte să fii primul care vine și-și verbalizează starea și experiențele de peste zi. Autorul Augusto Cury ne spune: „Copiii voștri nu au nevoie de părinți extraordinari, au nevoie de ființe umane, nu au nevoie de magistrați, medici, patroni, profesori, administratori, manageri, ci de VOI, DE CEEA CE SUNTEȚI CA OM. FORMAȚI-VĂ DEPRINDEREA DE A VĂ DESCHIDE INIMA PENTRU COPIII VOȘTRI și lăsați-i să înregistreze o imagine excelentă a personalității voastre. Concluzia: SE VOR INDRĂGOSTI DE VOI, LE VA FACE PLACERE SĂ VĂ CAUTE, SA FIE APROAPE DE VOI!„ Există 7 lecții disfuncționale, cu care ne-au crescut mulți dintre părinții noștri și care ne ghidează, ne influențează comportamentul de adult, dar în mod special cel de părinte. Acestea sunt:

1. Să nu ştii cum să funcţionezi independent ca membru în familie - ca şi copil nu ai putut să-ți exprimi părerile, iar ca adult nu poți să te descurci singur. Ești reactiv la control (cer controlul, dar mă şi enervez când îl am ). Apare aici un mesaj incongruent: am nevoie de tine, dar când primesc ajutorul îl resping. Aceast mod de comportament vine din hiperprotecţia părinţilor.

2. Nu te simţi în siguranţă alături de alţii - provine din:

• Părinţi care abandonează, neglijează, care au trăit abandonul, iar ca adulți percep respingerea mult prea uşor şi des. Principiul de bază care funcţionează aici „Oamenii pe care îi iubesc mă vor părăsi„. Dacă au fost părăsiţi de părinţi, se tem că vor fi mereu părăsiţi.

• Părinţi abuzatori, principiul pe care mizează acest tip de categorie de oameni este: „oamenii pe care îi iubesc îmi vor face rău„. Așadar, îl iubeşti pe partener protejându-te pe tine. Acest principiu este foarte des întîlnit la victimele divorţului, victima a rămas tot victimă, face totul, dar fără a avea o relaţie autentică.

3. Incapacitatea de a te ataşa emoţional de alţii - se bazează pe experienţa de neîmpărtăşire a emoţiilor, de-a lungul timpului nu s-au exteriorizat emoţiile între adulţi, dar şi între adult-copil. Principiile de bază care funcţionează aici:

• „Nu este nimeni alături de mine, sunt singur„. Riscul copilului care devine adult este „foamea de emoţii„, crezând că cei din jur sunt reci, deci este cazul să mă îndepărtez.

• Persoana în astfel de caz nu îşi dă seama de situaţia în care se află. O relaţie sănătoasă nu este suficientă.

• Persoana simte că se află într-o relaţie în care este „obligată" să iubească pasional, simte că nu mai poate să dea cât i se cere, deci va începe detaşarea „îmi cer prea mult, nu mai pot, nu pot da atât„.

4. Incapacitatea de a te autovaloriza - provine din faptul că părinţii critică constant copilul pentru că nu se încadrează în norme. „Nu eşti suficient de bun!„, „Nu sunt suficient de bun!" - acestea sunt mesajele pe care le preia copilul şi le va menţine de-a lungul timpului. Copilul crescut într-o astfel de familie va primi mult mai agresiv o critică, va percepe critica ca pe o acuză la propria identitate, va reacţiona şi va deveni reactiv. Se observă aici o alergie la critică.

5. Incapacitatea de a te exprima singur - părinţii nu au fost permisivi cu ideile proprii ale copiilor, punctul de vedere al lor nu a contat, copilul nu a fost ascultat niciodată. Principiul de bază care funcţionează aici este: „Nevoile mele nu contează pentru nimeni, ceilalţi sunt dominatori, narcisişti şi insensibili la nevoile mele!„. Acest copil şi viitor adult gândeşte astfel „şi eu aş vrea un pic de linişte, tu te gândeşti numai la tine!„. Persoana va deveni insensibilă la nevoile celorlalţi, pentru că ea consideră că ceilalţi se gândesc numai la ei, nu şi la ea şi nevoile ei proprii.

6. Incapacitatea de relaxare şi de a te simţi bine - aceste persoane sunt responsabile, serioase din cauza faptului că nu au putut să-şi trăiască copilăria, impunându-li-se spiritul muncii. Îşi asumă în continuare foarte multe responsabilităţi şi toate acestea determină în timp oboseală şi nefericire şi judecarea partenerului care nu este „la fel de responsabil„. Persoana în cauză îi cataloghează pe ceilalţi că sunt leneşi şi iresponsabili şi totodată nu îi lasă să se relaxeze.

7. Să nu ştie să trăiască în limite realiste, cei egocentrici - părinţii le-au dat senzaţia copiilor lor că sunt speciali, superiori celorlalţi de aceeaşi vârstă. Principiul pe care se bazează este „Sunt deasupra, merit totul„. Este zeul relaţiei, cere să fie adulat, apreciat constant, superior celuilalt. Această persoană își dorește doar să primească, ea nu ştie să ofere nimic într-o relaţie.

Sursa imagine www.paginadepsihologie.ro