Din momentul în care a fost aprobat de lege, avortul a devenit principala metodă contraceptiva utilizată la noi. In 1990 marea majoritate a femeilor nu aveau cunoştinte despre contracepţie, iar avortul la cerere era considerat ca firesc. Anii au trecut, iar introducerea centrelor de planificare familială, care au promovat metodele contraceptive, au modificat mentalitatea femeilor faţă de avort. Sentimentul lor de culpabilitate a crescut. S-a observat o scădere a numărului avorturilor, nu mai exista mentalitatea că altă soluţie nu mai există, şi deci femeia nu are de ales. Faptul că există şi alte soluţii le-a crescut sentimentul vinovăţiei. Pentru femeile care solicită întreruperea unei sarcini, după terminarea intervenţiei chirurgicale apare un sentiment de uşurare pentru povara ce le-a apăsat o vreme. O sarcină nedorită generează tensiune si agitaţie. Panica, spaima, furia ptr. situaţia în care se află pe de o parte, teama de intervenţia chirurgicală pe de altă parte, şi culpabilitatea care o simt ptr. că sunt nevoite sa opreasca o viaţă, le aduc într-o stare psihică specială. In 1980, Asociaţia Psihiatrică Americană a recunoscut în mod oficial sindromul post-avort (SPA ) ca fiind un sindrom real, caracterizat de simptome distincte, specifice, care pot fi diagnosticate ca "tulburare emotională post-traumatică". Reacţiile psihice întalnite la femeile care au sindromul SPA sunt: durere, nelinişte, deprimare, ruşine, dispreţul faţă de sine, ura faţă de sine, aversiune faţă de partener, regretul, tulburări de somn, tulburări digestive, vise obsesive, coşmaruri, aversiune faţă de relaţiile sexuale, alterarea comunicării cu partenerul, plânsul, sentimentul eşecului şi al golului interior, reacţii exagerate la sperieturi, izbucniri explozive de ostilitate, pierderea interesului ptr. evenimentele cotidiene, lipsa de energie, slabă putere de concentrare. Nu toate femeile care au suferit un avort suferă de SPA, dar toate sunt expuse pentru că au trecut prin evenimente care pot genera la orice persoană tulburări psihice: o moarte neaşteptată, moartea unui copil, vinovăţia supravieţuitorului (Dr. Joanne Angelo-1986 ). Chiar dacă avortul este o alegere sau o necesitate medicală, el înseamnă pierderea unui copil, o experienţă a morţii, care nu poate să nu lase urme. Experienţa fiecărei femei este unică. Motivaţiile pentru avort sunt diferite de la caz la caz. Încercând să gasească cât mai multe motivatii raţionale, se străduiesc sa-şi reducă culpabilitatea, să se împace cu sine, cu propriile valori morale, încearcă să-şi depăşească durerea. Conform dicţionarului de psihologie, durerea este "o senzaţie neplăcută de origine fizică sau psihică, senzaţie care provoacă o reacţie a organismului, în general o conduită de evitare ". Funcţia durerii este să provoace o reacţie de apărare a organismului. În cazul pierderilor, durerea ocupă un loc important. În literatura de specialitate se vorbeşte de trauma şi durerea provocate de experienţele traumatice care nu sunt hotărâte de persoanele care le experimentează. Atunci ce putem spune despre traumele prin care trec persoanele care aleg singure suprimarea unei vieţi şi în special a vieţii viitorului lor copil, care chiar generează, mai mult sau mai puţin conştient, experimentarea acestui eveniment traumatic. Se realizează în final o adaptare la aceste situaţii, dar care este preţul acestei adaptări? Femeile îşi acceptă deciziile învelindu-se în raţionalizări conştiente de tot felul, dar aceste decizii le vor însoţi în toate situaţiile viitoare. Această experienţă le generează o schimbare în comportament, în relaţiile cu ceilalţi, în special cu partenerul, mai ales atunci când, inconştient, ele au aşteptat ca acesta să le ceară să păstreze copilul. Anxietatea, tensiunea şi toate modificările somatice generate de avort duc la viitoare probleme de sănătate. După intervenţia chirurgicală vor începe să apară diferite disfuncţii organice, la unele începând chiar după chiuretaj (ex: sângerări postabortum, diferite infecţii vaginale, mergând până la sinechie uterină, sterilitate, pe care o vor descoperi mai tarziu ). Influenţa traumei se menţine chiar dacă intervenţia este acceptată, chiar dorită. Numărul chiuretajelor pe care le poate accepta o persoană este diferit. Unele femei, după un prim chiuretaj, devin foarte responsabile şi nu-l vor mai repeta niciodată. Altele, deşi la fiecare avort îşi promit că nu se va mai repeta, ajung chiar la 15-18-20 avorturi la cerere. Este şi metoda prin care se pedepsesc mereu, pentru diferite situaţii, sau îl pedepsesc pe partener. Faptul că au decis să suprime o viaţă, le va însoţi mereu şi va avea efecte şi asupra generaţiilor următoare, fiind afectată continuitatea. Suferinţa generată de pierdere diferă de la o persoană la alta. Unele reuşesc cu greu să trăiască cu propriile decizii, mai ales când acestea includ moartea propriului copil. În centrele de planificare familială există postere cu aceşti copii nenăscuţi. Citindu-le înainte de avort, le ajută să conştientizeze gravitatea deciziei. Sentimentele sunt la fel de acute chiar dacă avortul este generat de o boală somatică care-l impune, sau numai de motive raţionale (lipsa unui soţ, moartea soţului, lipsuri materiale, existenţa mai multor copii ). Cele mai multe femei, dupa avort, se aruncă pe pat, ca şi când nu mai pot nici măcar să se aşeze, îşi bagă faţa în pernă şi plâng: unele plâng pentru durerile fizice pe care le simt, altele plâng pur şi simplu. La unele femei, din ce în ce mai multe avorturi le creşte anxietatea, nefericirea, izolarea, altele devin imune şi odată cu creşterea numărului de avorturi spun că s-au obişnuit, că nu mai simt nimic, că aşa este viaţa. Nu sunt supărate pe ele ci pe soţii lor, din cauza cărora li se întâmplă asta. Ele îşi dezvoltă o schemă de neajutorare pentru a se adapta realitaţii. Această schemă le ajută să le scadă stima de sine şi să nu apară sentimentele de culpabilitate. Neajutorarea este unul din mecanismele de apărare cel mai facil. Altfel ar fi devastate de deciziile lor. Este o cale de a supravieţui fără pierderi prea mari. Iar ele trebuie să supravieţuiasca. O altă modalitate de apărare este îngheţarea emoţională (I. Mitrofan, D.Buzducea ). Aceasta înseamnă diminuarea capacitaţii de a simţi, evitarea gândurilor şi sentimentelor legate de chiuretaj, chiar imposibilitatea de a plânge. Imediat după intervenţia chirurgicală, se gândesc la ce urmează să facă, ignorând intervenţia care doar ce s-a terminat. Starea psihică specială ante si post abortum a acestor femei este o stare de criză care necesită asistare psihologică. Din nefericire, la noi nu există specialişti în acest domeniu, sau chiar dacă exista în unele instituţii sanitare, aceştia sunt foarte puţini. Aceste femei ar avea nevoie de o consiliere psihologică care să vizeze reconstructia Eu-lui, împăcarea cu sine, scăderea depresiei şi obligatoriu scăderea numărului de astfel de situaţii. Femeile ar trebui ajutate sa înţeleagă ce le determină să ajungă în această situaţie, să înţeleagă ce înseamnă adaptarea la aceste situaţii şi care este preţul acestei adaptări. Şi aceasta nu numai din punctul de vedere al tributului somatic, cât şi din punct de vedere al evoluţiei psihice. BIBLIOGRAFIE Mitrofan, Iolanda.Buzducea Doru-Psihologia pierderii şi terapia durerii, Editura Albedo, Bucureşti, 1999 Michels, Nancy-Recuperarea emoţionala a femeilor după avort, Imprimeria de Vest R.A., Oradea, 1997 Sillamy, Norbert-Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996