Tulburările depresive fac parte din categoria tulburărilor afective alături de tulburările bipolare, tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale şi tulburarea afectivă indusă de o substanţă. Elementul esenţial al episodului depresiv major îl constituie o perioadă de cel puţin două săptămâni în cursul cărora există fie dispoziţie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii pentru aproape toate activităţile. La copii şi adolescenţi dispoziţia poate fi mai curând iritabilă decât tristă; simptomele de nucleu ale unui episod depresiv major sunt aceleaşi la copii şi adolescenţi, deşi există date care sugerează că proeminenţa simptomelor caracteristice se schimbă odată cu vârsta. Anumite simptome, cum sunt acuzele somatice, iritabilitatea şi izolarea socială, sunt extrem de frecvente la copii, în timp ce lentoarea psihomotorie, hipersomnia şi ideile delirante sunt mai puţin frecvente în prepubertate decât în adolescenţă si în perioada adultă. În copilărie, depresia reprezintă o tulburare de dispoziţie caracterizată prin incapacitatea de a se distra sau de a se concentra, oboseală, activitate sau apatie extremă, plâns, probleme de somn, modificări ale greutăţii, acuze fizice, sentimentul lipsei de valoare, un sentiment prelungit al lipsei de prieteni sau gânduri frecvente despre moarte sau sinucidere (Papalia, Olds, Feldman, 2010 ). Depresia în copilărie depăşeşte tristeţea normală, temporală, şi apare la 2% din copiii de şcoală primară; copiii deprimaţi tind să provină din familii în care părinţii au un grad ridicat de depresie, anxietate, abuz de substanţe sau comportament antisocial. În prezent, modificările care anunţă pubertatea apar de regulă la 8 ani la fete şi la 9 ani la băieţi, şi acest proces durează 3-4 ani la ambele sexe. Potrivit unei anchete efectuate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 9 din 10 copii din ţările industrializate occidentale cu vârsta între 11 şi 15 ani se consideră sănătoşi, dar mulţi adolescenţi declară probleme de sănătate frecvente, cum ar fi durerea de cap, agitaţia, senzaţia de oboseală, sentimentul de deprimare (Scheidt, Overpeck, Whatt, Aszmann, 2000 ). La tineri, depresia apare mai ales sub forma iritabilităţii, a plictiselii sau a incapacităţii de a simţi plăcere; în anul 2004, 9% dintre tinerii între 12-17 ani avuseseră cel puţin un episod de depresie majoră şi numai 40% dintre ei fuseseră trataţi (Papalia, Olds, Feldman, 2010 ). Starea depresivă la această vârstă de obicei nu se exprimă în mod direct, dar poate fi recunoscută atunci când constatăm în timpul interviului că adolescentul manifestă dezinteres pentru şcoală, pentru relaţiile cu prietenii sau alte activităţi de petrecere a timpului liber, cândva plăcute. De multe ori, iritabilitatea manifestată în interacţiunile cu ceilalţi înlocuieşte starea depresivă; de asemenea, pot apărea izolarea socială, familială sau afectivă, oboseala, sentimentul neputinţei asociat cu activitatea şcolară, dificultăţi de concentrare şi atenţie, tulburări de somn şi alimentaţie. Privarea de somn în rândul adolescenţilor a fost numită epidemie; în medie 40% dintre adolescenţi au declarat că se simt somnoroşi dimineaţa, cel puţin o dată pe săptămână, iar 22% au afirmat că se simt somnoroşi în majoritatea zilelor. Aproximativ 34% dintre adolescenţii americani au un indice de masă corporală (IMC ) crescut pentru vârsta şi sexul lor, iar în rândul adolescenţilor mai mari, obezitatea este cu 50% mai răspândită la cei din familii sărace (Miech, Kumanyika, Stettler, Link, Phelan, Chang, 2006 ). Preocuparea faţă de imaginea corpului apare adesea în copilăria mijlocie sau mai devreme, se intensifică în adolescenţă şi poate duce la eforturi excesive de a controla greutatea, ce pot constitui semne de anorexie nervoasă sau bulimie nervoasă. Bulimia nervoasă afectează circa 1-2% din populaţia lumii, iar tulburarea de alimentaţie compulsivă presupune consumul de alimente compulsiv şi frecvent, dar fără post, exerciţii fizice sau vomă ulterior. Specialiştii în domeniu consideră că depresia de inferioritate şi depresia de abandon reprezintă tablouri semiologice care sunt specifice adolescenţei. Depresia de inferioritate se manifestă printr-o diminuare semnificativă a stimei de sine şi prin complexe de inferioritate, iar depresia de abandon provoacă o angoasă la care adolescentul reacţionează adesea, folosind mecanisme de apărare specifice subiecţilor borderline: trecere la act, mecanisme de negare. Fragment din cartea Psihodiagnoza şi evaluarea clinică a copilului şi adolescentului, autor Steliana Rizeanu