Medicina este domeniul care se ocupă cu cercetarea cauzelor care produc imbolnavirile corpului omenesc, cu studiul bolilor, al evoluţiei şi prognosticului acestora, precum şi cu aplicarea celor mai eficace metode de tratament in scopul restabilirii stării de sănătate. Dincolo de aspectele strict medicale care ne orientează predominant către sfera biologicului, funcţia medicului are şi o valoare morală.Exerciţiul medicinei este, în esenţă, şi o psihoterapie de susţinere, medicul fiind cel care, în ordine istorică moşteneşte arta preoţilor şi a educatorilor morali de odinioară. După H. Pequignot, medicina este,,, întâlnirea unei tehnici ştiinţifice cu un caz".Relaţia care se stabileşte în această situaţie desemnează două câmpuri de cunoaştere şi de semnificaţie: 1.Câmpul bolnavului, caracterizat prin suferinţă şi conştiinţa propriei experienţe morbide, în care se disting componentele iraţionale ale angoasei şi speranţei.Acestea au un dublu aspect: privite,,, din interior" ele se organizează sub semnificaţia modificărilor cu valoare semiotică, demonstrând, prin prezenţa lor, existenţa bolii ca suferinţă. 2.Câmpul medicului, care în cazul diagnosticului, al prognosticului şi tratamentului, devine singurul subiect autorizat al unor enunţuri socialmente legitime, fundamentate pe practică de specialitate a,, experienţei bolii", reprezentând cunoaşterea obiectivă ca singura sursă de adevăr autentic. În centrul medicinei se afla relaţia dintre,, cel ce îngrijeşte", şi,, cel care este îngrijit" sau dintre medic şi pacient.Aceasta constituie elementul central al psihologiei medicale dar, concomitent şi,, poarta de intrare" în suferinţa somatică sau psihică a bolnavului. Comunicarea medic-pacient Comunicarea medic-pacient reprezintă un schimb de informaţii despre boală şi bolnav, caracteristic fiecărui partener al acestei relaţii cu scop terapeutic. Medicina modernă oferă servicii de sănătate integrate, care presupun inţelegerea, coordonarea si continuitatea asistenţei medicale după consultaţii în ambulator sau externare.În prezent, serviciile medicale sunt centrate pe pacient, fiind considerate un proces dinamic, influienţat de contextul psiho-social al individului. Comunicarea medic-pacient este directă, faţă în faţă, nemediată bidirecţională şi presupune schimbul şi integrarea continuă de informaţii. Este foarte important ca de la prima întâlnire pacientul să-şi exprime aşteptările şi speranţele referitoare la tratamentul bolii sale.Modul în care persoana percepe şi trăieşte afectiv comunicarea cu terapeutul influienţează complianţa terapeutică şi evoluţia bolii.Apariţia problemelor de confidenţialitate ca şi mobilizarea altor factori în slujba efectuării depline a tratamentului necesită crearea unei,, alianţe terapeutice". Rezultatele actului medical sunt influienţate de modelul pe care îl utilizează în comunicare şi comportament medicul şi pacientul.Pentru o relaţie unefică medic-pacient este important ca medicul să cunoască şi să respecte experienţa, valorile şi preferinţele pacienţilor.Informaţia pe care personalul medical are obligaţia să o furnizeze pacientului priveşte toate aspectele practicii: -desfasurarea actului medical propriu-zis; -investigaţiile necesare; -consecinţele fiecărei decizii medicale; -posibilitaţile de a opta pentru o investigaţie sau alta, pentru un tratament sau altul; -riscurile şi şansele de reuşită a unei intervenţii sau a unui tratament; -impactul asupra calităţii vieţii. Comunicarea cu pacientul În stabilirea atitudinii pe care pacientul o are faţă de medic şi actul medical, o mare importanţă o are contextul primului contact cu medicul, felul în care se desfăşoară primă consultaţie medicală.Cabinetul de consultaţie este locul în care pacientul îşi expune suferinţele sale iar pentru medic aceasta este cea mai importantă oportunitate pentru a stabili diagnosticul şi tratamentul.Şovăiala medicului, imposibilitatea exprimată deschis de a stabili diagnosticul are influenţă negativă asupra bolnavului. Atitudinea,, realistă" a unor doctori de a spune că pacientul nu are nimic poate determina ostilitatea deschisă a pacientului. Comunicarea cu pacientul este esenţială în relaţia medic-pacient şi ea trebuie să fie sinceră.Neînţelegerea dintre medic şi pacient este accentuată adesea din cauza stării de anxietate în care se află pacientul în acel moment.Tot la proastă comunicare mai poate contribui ignoranţa pacientului, circumstanţele în care cere ajutorul medicului. Dacă pacientul este prost informat, el va fi nesatisfăcut, confuz, necooperant, context în care orice act medical devine un stres.Totuşi după spitalizare, comunicarea scrisă este deosebit de importantă.La această comunicare poate contribui: •Starea de anxietate a pacientului; •Ignoranţa pacientului; •Circumstanţele în care bolnavul a ajuns la medic; Comunicarea interpersonală directă este cea mai eficientă, deoarece ea are o mare încărcătură afectivă. Deosebit de importantă este maniera în care este organizat feed- back-ul, pentru ca medicul să se convingă de faptul că nu a fost greşit înţeles. Este foarte dificil, de a defini calităţile actului medical, a prescripţiilor terapeutice, modalităţilor de comunicare, rezultatelor de laborator sau a altor informaţii medicale. Bolnavul trebuie să ştie şi să înţeleagă semnificaţia mesajelor (reţete, schiţe, cuvinte ), pentru a le putea recifra în sistemul său personal de informaţii.Bolnavul va vedea în medic o fiinţă puternică, cu mare autoritate, capabil de a ajuta, iar la copii, medicul este singura persoană considerată mai puternică decât proprii părinţi. Trebuie precizat faptul că raporturile medicului cu bolnavul nu se stabilesc numai prin vorbe frumoase şi încurajări.Exista o adevărată,, tehnică psihologică" pe care orice medic trebuie să o cunoască şi să o deprindă şi care stă la baza relaţiei acestuia cu bolnavul sau.Trebuie avut în vedere faptul că sunt lucruri care nu trebuiesc spuse bolnavului, că sunt manevre medicale ce pot şi trebuie să fie evitate şi că un cuvânt sau un procedeu terapeutic poate genera numeroase maladii terapeutice. O relaţie pozitivă medic-bolnav are în primul rând un caracter psihologic.Ea combina experienta medico-profesionala a medicului cu experienţa suferinţei bolnavului.Relaţia medic-bolnav se bazează pe simpatie şi încredere. Etapele întâlnirii medic-pacient Întâlnirea dintre medic şi pacient este o întâlnire dintre două personalităţi diferite, care stau pe poziţii diferite.Bolnavul poate veni cu diferite prejudecăţi la medic dar şi medicul are propriile aspiraţii, dorind ca pacientul să corespundă acestora.Aceste aşteptări ale medicului ţin de temperamentul său, în primul rând.Dacă medicul este autoritar el îşi va dori un pacient docil, dacă este foarte ocupat îşi va dori un caz mai simplu etc. În relaţia dintre medic şi pacient trebuie să intervină ceea ce numeroşi cercetători denumesc termenul de acomodare. În cadrul întâlnirii dintre medic şi pacient, cabinetul medical, spitalul reprezintă,, teritoriul medicului", teritoriul pe care pacientul păşeşte cu anxietate şi oricum se simte în insecuritate.Acest lucru este resimţit şi de medic atunci când efectuază un consult la domiciliu şi când este nevoit să se afle pe,, teritoriul" bolnavului. Examinarea bolnavului Ceea ce interesează în cadrul examinării bolnavului sunt doar aspectele psihologice legate de acest fenomen. Pacientul intrat în cabinetul medical va,, oferi" medicului simptome, care de fapt sunt privite ca oferte de diagnostic, la care medicul trebuie să răspundă prin diagnostic şi tratament corespunzător. Observatia bolnavului este un act spontan si deliberatal medicului care apare in mod automat din momentul in care pacientul vine in contact cu medicul.Acest lucru nu trebuie sa se transforme insa in ceva jenant si ostentativ.Medicul va nota în mod discret aspectele mimicii bolnavului, atitudinea sa, postura, tonusul muscular, poziţia mâinilor şi a corpului.Aceste elemente sunt adesea indicii ale dispoziţiei sufleteşti.Timbrul vocii, mobilitatea sunt de asemenea interpretate în acelaşi sens. Modul cum este abordat medicul, aspectele vestimentare, persoanele din anturaj care însoţesc pacientul sunt de asemenea factori importanţi.Perceperea felului în care bolnavul vorbeşte, a comportamentului său în cadrul examinării şi discuţiei este deosebit de semnificativă pentru medic.În acelaşi sens calităţile psihologice şi formarea psihologică a medicului sunt foarte importante. Discuţia cu bolnavul este un element esenţial, mai ales pentru elucidarea aspectelor nevrotice sau funcţionale. Ascultarea este o tehnică foarte dificilă, căci prin măestria medicului, pacientul trebuie făcut să vorbească singur şi, acest lucru nu este totdeauna foarte uşor.Deseori este important şi să ştii să te opreşti, deoarece şi o discuţie lungă perturbă relaţia dintre profit şi pierdere.Mai multe reprize de discuţie restabilesc însă balanţa între profit şi pierdere, dând şi posibilitatea pacientului de a-şi restabili echilibrul. În privinţa discuţiei cu bolnavul se pot stabili anumite reguli: •pacientul trebuie lăsat liber să-şi exprime simptomele; •medicul şi pacientul nu trebuie să stea faţă în faţă, cea mai bună poziţie ar fiind cea in care pacientul să se aşeze în unghi de 45 de grade, pentru ca faţa bolnavului să poată fi văzută din profil şi la o distanţă de 1 metru (distanţă la care privirea îşi arată întreaga ei încărcătură expresivă ) ; Discuţia poate dura de la câteva minute la o oră (nu peste ) .Pacientul trebuie să dispună de libertatea de a organiza spontan lumea sa de expresie raţională, tipul său de angoasă, mecanismele lui de apărare.Nu trebuie uitată importanţa expresiilor verbale, nivelul evoluţiei afective, gradul de adaptare la realitate, supleţea şi rigiditatea atitudinii, nivelul mai mult sau mai puţin erotizat al dialogului, mimica, debitul verbal. A 2-a întâlnire va lua în consideraţie ceea ce nu a fost încă spus, lăsând lucrurile dificile şi care ar putea bloca discuţia la urmă. Problemele mai dificile, cum ar fi cele sexuale, conjugale, trebuiesc abordate natural, pentru a nu transmite şi bolnavului o stare de jenă.Uneori se poate începe cu probleme colaterale şi apoi treptat să se ajungă la aspecte mai sensibile (se discută la început despre oboseală, insomnie şi apoi se abordează, de exemplu problema impotenţei ) . În contextul dialogului cu bolnavii somatici sau psihici se mai pun şi alte probleme.Astfel dialogul cu pacienţii trebuie să fie cât mai confidenţial şi dacă este posibil numai în doi.Numai în cazul existenţei evidente a unor trăsături isterice este mai bine să asiste şi a treia persoană, pentru a nu da naştere la acuzaţii contra medicului, în cazul în care pacientul nu este mulţunit de cel care îl examineză. Probleme deosebite se pun la bolnavii psihici, precum şi la aceia cu deficienţe sociale, sexuale, familiale atunci când se pune problema notării sau înregistrării convorbirilor care oricum nu se pot face fără încuviinţarea bolnavului.Totuşi necesitatea luării unor note scrise se pune frecvent, mai ales acolo unde istoricul bolii este foarte lung şi complicat. Examenul fizic este esenţial pentru stabilirea unui diagnostic.Stabilirea diagnosticului are efect securizant, atât atât pentru medic cât şi pentru bolnav. Atitudinea medicului faţă de boală poate fi serios modificată graţie examenului fizic. Examenul fizic realizează în primul rând o apropiere de intimitatea pacientului, fiind vorba de o apropiere corporală, ceea ce pentru anumiţi bolnavi este foarte greu de acceptat.Totuşi un examen fizic corect şi amănunţit are pentru pacient şi un efect securizant, în timp ce pentru alţii reprezintă o,, intrusiune", un fel de,, vid" al intimităţii, acest fenomen fiind legat de conotaţia sexuală a contactului fizic şi de reflexul de apărare contra agresiunii. Medicul în cazul examenului fizic trebuie să ţină cont de asemenea fenomene şi în consecinţă apropierea corporală faţă de bolnav să fie făcută cu tact, fără grabă şi mai ales să se dea explicaţiile necesare, ceea ce va face ca anxietatea din cadrul procesului examinării fizice să scadă foarte mult.Se vor evita, de asemenea, comentariile inutile privind semnificaţia diferitelor examene fizice.Nu întotdeauna, ceea ce este interesant pentru medic este şi pentru bolnav şi cei doi indivizi nu privesc acest examen de pe aceiaşi poziţie.Ofertele bolnavului de diagnostic fac ca acesta să se stabilească treptat, eliminându-se mai întâi supoziţiile.Prescrierea investigaţiilor şi analizelor trezeşte la bolnavi frică, atât faţă de actul în sine cât şi de posibilele rezultate. Dar problema cheie a examenului fizic şi a analizelor o constituie diagnosticul.Oricum stabilirea diagnosticului este rodul unei lungi perioade dificile şi dureroase pentru bolnav, chiar prescripţia de analize şi investigaţii trezind frica.Cel puţin într-o treime din cazuri, diagnosticul nu se poate stabili de la început, sau el nu se poate stabili corect.În această situaţie medicul fie că cere avizul altui specialist, fie pune diagnosticul.Trimiterea la specialist poate satisface pe bolnav care crede că merge la o competenţă mai mare iar medicul care trimite se descarcă de sarcina dificilă pe care o avea.Dar la specialist pacientul beneficiază de o mai mare tehnicitate, în timp ce contactul psihologic este mult mai sărac. În al 2-lea caz medicul se orientează spre diagnosticul de nevroză, deoarece acesta este un diagnostic din sfera funcţională care nu implică semne pozitive (adeseori fiind vorba de diagnostic eronat ) . Erorile de diagnostic recunosc trei categorii de cauze: care ţin de boală, de medic şi de bolnav. Erorile care ţin de boală se referă la claritatea simptomelor, acurateţea istoricului, forma tipică sau atipică de boală.În ceea ce îl priveşte pe medic, acest lucru poate ţine de ignoranţa lui, de nepregătirea profesională, incompetenţă, dar şi lipsa de autoîncredere, îngâmfarea, supunerea faţă de diagnosticul şefului şi pe care francezii îl numesc,, mandarinat" medical.În ceea ce îl priveşte pe bolnav subiectivitatea lui este foarte mare, el are o mare imaginaţie iar uneori este interesat de a induce în eroare, trecând cu vederea sau agravând intenţionat simptomele, alteori redă simptome despre care a auzit de la alţii, alteori se supraanalizează, îşi poate crea în jur o atmosferă de panică şi deformare a istoricului bolii.Bolnavii impresionabili sunt inhibaţi în relaţiile cu medicul, răspund mereu numai afirmativ, la fel ca bolnavii care au un grad de cultură scăzut.Un diagnostic grav duce la,, voluptatea catastrofei", acesta odată pus îl face pe pacient a nu renunţa la el nici în faţa celor mai convingătoare argumente. Tratamentul. Momentul tratamentului este o etapă culminantă în cadrul relaţiei medic-pacient.Dacă altădată bolnavii credeau în puterea terapeutică a medicului, azi ei cred mai degrabă în,, magia medicamentului".Însăşi prescripţia medicală are în ea o mare influenţă psihoterapeutică, motiv pentru care ea trebuie să fie amănunţită, detailată, meticuloasă. Astfel de prescripţie presupune mult spaţiu, va cuprinde sfaturi de viaţă şi muncă, inclusiv micile probleme personale (dar fără a ajunge la formulări tiranice, draconice. Revenind la condiţiile psihologice în care se desfăşoară tratamentul bolnavilor trebuie să subliniem că prima condiţie a oricărei prescripţii medicale este aceea ca ea să fie acceptată de către bolnav cu încredere. Pentru aceasta medicul trebuie să fie calm, mişcările lui să fie lente şi precise, nu trebuie să manifeste nici grabă nici ezitare.Această siguranţă cu care medicul prescrie un tratament este securizant pentru bolnav.În acelaşi sens trebuie să se orienteze şi medicul care trebuie să dea bolnavului toate explicaţiile detailat şi în mod clar, iar la nevoie să controleze chiar dacă a fost înţeles.În situaţia în care componenta psihică este mai importantă, aceste lucruri descrie devin deosebit de importante, o intervenţie calmă şi sigură putând duce la efecte terapeutice spectaculare.Prescripţia trebuie, de asemenea scrisă de mână, fără ambiguităţi.Uneori este important şi preţul reţetei, felul de prezentare a medicamentului (injecţiile fiind mai agreate ) . O problemă deosebită este aceea a ce trebuie sau nu să se comunice bolnavului în legătură cu starea sa, precum şi anturajul său. Nevoia de a primi explicaţii, suspiciunea că nu este corect informat, poate apare chiar de la începutul contactului dintre medic şi bolnav.Există în acest domeniu 2 poziţii principale în privinţa comunicării către pacient a informaţiilor nefavorabile, fiecare bazându-se pe argumente temeinice.Astfel pacienţii trebuie să cunoască întregul adevăr chiar când este vorba de cele mai insuportabile situaţii, în timp ce alţi medici recomandă mai multe menajamente mergând chiar până la ascunderea adevărului pentru a uşura suferinţa psihică a pacientului.Neadevărul folosit de medic cu înţelepciune, devine un factor psihoprofilactic şi psihoterapeutic valoros. Neadevărul trebuie folosit cu tact şi supleţe, înţelepciune şi conştiinţă, milă şicompasiune pentru bolnav.Acest lucru este necesar, deoarece adevărul are în aceste situaţii un efect psihoşocant în timp ce neadevărul în această situaţie are rolul menţinerii încrederii bolnavului, precum şi moralul lui în raport cu boala..Numeroşi autori subliniază că chiar dacă atitudinea medicului este mai realistă, aceasta nu trebuie să transmită bolnavului cel puţin îndoielile sale, suspiciunile, insistându-se mai ales asupra factorilor favorabili. Informarea bolnavului mai trebuie să ţină seama şi de personalitatea acestuia, de modalităţile sale probabile de reacţie.Totuşi, în ceea ce priveşte informarea familiei toţi autorii sunt de acord că aceasta trebuie făcută cât mai exact. Factorii perturbatori în comunicarea medic-pacient Relaţia medic-bolnav se bazează pe factori emoţionali şi pe comunicare.Factorii emoţionali pot avea un dublu rol sau o dublă acţiune: a ) factori emoţionali patogeni, de inducere a unor boli sau de agravare a evoluţiei bolilor existente; b ) factori emoţionali terapeutici, de desensibilizare şi echilibrare a bolnavului, favorizând în felul acesta vindecarea. În esenţă sa,, arta medicală``, este un act psihologic pur care constă în următoarele: •Crearea unui climat de încredere între bolnav şi medic; •Realizarea unei comunicări deschise care să favorizeze,, confidenţe utile"; •Penetrarea sensului simptomelor bolii de către medic; •Insuflarea de către medic, a încrederii bolnavului în tratamentul prescris; •Susţinerea voinţei bolnavului de a se vindeca, prin crearea unui climat de optimism; •Cooperarea activa, pozitivă, cu familia bolnavului în actul de vindecare. O parte din factorii care perturba comunicarea medic-pacient sunt: •Implicarea afectivă (pozitivă/negativă ), atât din partea medicului, cât şi a pacientului; •Frica bolnavului că, prin ceea ce comunica, ar putea intra într-o situaţie neplăcută, ca fi judecat, că nu se va ridica,, la înălţimea aşteptărilor": -ameninta statutul său social (teamă că ceea ce comunica îi va ameninţa imaginea personală, teamă de stigmatizare, de evaluare a competenţei în rolul său familial ) ; -va încalca confidenţialitatea, motiv pentru care nu transmite mesajul complet sau modifica părţi din el; -uneori versiunea prezentată de pacient nu reprezintă percepţia actuală a realităţii, întrucât adevărul e prea dureros (depresie post doliu sau post-divort ) şi prefera să se mintă, chiar dacă de fapt, nu doreşte să mintă terapeutul; •Interesele ascunse ale ambilor parteneri (financiare, erotice-fantasme ) ; •Supraestimarea de către medic a fazei diagnostice cu minimalizarea fazei terapeutice şi, astfel, se acordă atenţie redusă compliantei terapeutice; •Superficialitatea medicului (preluarea ca atare a diagnosticului furnizat de bolnav şi nu a simptomelor veritabile ale pacientului ) ; •Nivelul scăzut de educaţie al pacientului (neînţelegerea vocabularului, sintaxei şi semnificaţiei emoţionale a unor cuvinte ) ; •Diferenţele de statut social, intelectual şi emoţional. Acţiunea realizată de medic în timpul consultaţiei presupune: •Examinarea care este clinica, clasificându-se în două categorii invaziva şi non invazivă; •Tratamentul care presupune o modificare a stilului de viaţă prin restricţiile adresate şi cultivarea sănătăţii cu medicaţie; •Limbajul între medic şi pacient se realizează atât la nivel verbal, cât şi nonverbal, prin mimică, gestica, mersul, tonul şi ritmul vocii.Întrebările puse de medic pot fi închise (atitudine directiva solicitând răspunsuri strict la obiect ) sau deschise (atitudine non-directiva permiţând pacientului o libertate de exprimare, inclusiv de propunere a altor teme de discuţie; libertatea astfel oferită îi permite pacientului să se relaxeze iar medicului îi oferă informaţii adeseori neaşteptate, preţioase pentru lărgirea bazei diagnosticului ) . Caracteristici generale ale relaţiei medic-pacient În general, participarea medicului şi a pacientului în timpul unei consultaţii se întinde pe un continuum.La o extremă, doctorul deţine controlul unilateral (relaţie de tip continuum/ paternalist ), şi la cealaltă parte pacientul autonom (relaţie simetrică ), care caută şi solicită serviciul medical, dar are putere deplină asupra stării sale de sănătate. Între cele două extreme se întinde interacţiunea de tip colaborativ, în care medicul şi pacientul sunt participanţi activi.Colaborarea facilitează includerea perspectivelor şi preferinţelor pacientului în plan medical. Comportamentele colaborative pot include orice combinaţie între următoarele: •atenţie la atmosfera şi legăturile afective, schimb şi integrare de informaţii; •comunicare clară a recomandărilor medicale şi a preferinţelor pacientului; •timp pentru înţelegere şi psihoeducatie; •negociere în timpul procesului de luare a deciziilor; •discutii de follow-up asupra deciziilor. Arbuthnott şi Sharpe (2009 ) au evaluat preferinţele pentru implicarea în consultaţie şi au arătat ca pacienţii care se consideră implicaţi, au aderenţa la tratament mai mare faţă de cei care se implică, ori mai mult ori mai puţin decât şi-ar dori.Terapeutul trebuie să fie atent la gradul în care pacientul vrea să participe în timpul consultaţiei, includerea planurilor şi preferinţelor pacientului în terapia medicală fiind esenţială pentru cooperarea pacientului odată ce a părăsit cabinetul medical. În cadrul relaţiei terapeutice trebuie să se ţină seama de rolul preferat de pacient (activ, semi-activ, colaborativ, semi-pasiv sau pasiv ) si rolul oferit de medic.După Buddeberg C. şi Willi J.relaţia medic-pacient poate fi: •Relaţie asimetrică (clasică ), având la baza modelul paternalist care constă într-o încredinţare totală în mâinile medicului a tuturor problemelor bolii, inclusiv luarea deciziilor; •Relaţie simetrică (modernă ), sub formă de parteneriat, în cadrul căruia doctorul informează, sfătuieşte, coordonează alte tratamente primite de pacient şi mediază consulturile acestuia la alţi specialişti.Majoritatea pacienţilor doresc o astfel de relaţie, de tip colaborativ . Relaţia dintre medic şi pacient se exercita (conform clasificării lui Piaget a relaţiilor interpersonale-Iamandescu, 1995-in trei planuri ) : -intelectual (schimbul de informaţii referitoare la simptomele bolii, oferite de către pacient, şi despre investigaţii şi tratament oferite de către medic ) ; -afectiv (o gamă largă de emoţii pozitive sau negative din partea celor doi parteneri ai relaţiei, inclusiv încredere sau neîncredere, simpatie şi antipatie ) ; -moral (etic având o exprimare concretă în respectarea statutului şi rolului celor doi parteneri; medicul şi bolnavul ) . Atribuţiile/atributele medicului 1.Calităţile necesare unui medic sunt: intelectuale (de analiza, sinteză, atenţie şi memorie ), inteligenta emoţională, calităţi morale (abnegaţie, dezinteres ) şi empatice -relationale (Iamandescu în Psihologia Medicală, 1995 ) .Abilităţile de interrelaţionare şi comunicare sunt cerute tot mai mult în ultimul timp, alături de competentele profesionale tot mai complexe. 2.Statutul social (Parsons ) presupune: a ) Competenţa tehnică care presupune: -obţinerea de diploma şi titluri ştiinţifice ce îi conferă dreptul de practică medicală; -obţinerea de competenţe cu efect social şi profesional (reglementarea drepturilor de pensionare, de protecţie profesională ) ; -acumularea unui volum sporit de informaţii medicale sau,, a fi minim competent în maxim de domenii", mai ales în cazul medicului de familie. b ) specificitatea funcţională; -dreptul medicului la intimitatea fizică şi psihică a bolnavului pentru a afla date necesare punerii diagnosticului (ex:dezbrăcarea pacientului, tuşeu vaginal, intervenţii chirurgicale său întrebări referitoare la probleme personale ale bolnavului-sexuale, relaţionale ) ; -păstrarea secretului profesional; c ) neutralitatea afectivă -neimplicarea afectivă, eliminarea judecăţii sau a condamnării pacientului; -medicul trebuie să realizeze un echilibru între empatie versus luciditate profesională în diagnostic şi tratament; -transfer-contratransfer.Transferul presupune un set de aşteptări, convingeri (ex: competentă, absenţa exploatării, obiectivitate, confort, ameliorare ) şi răspunsuri terapeutice pe care pacientul le aduce în relaţia terapeutică.Ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul sau cum acţionează el de fapt, ci mai degrabă de experienţele pe care le-a avut pacientul de-a lungul vieţii cu alte figuri importante pentru sine cu autorităţi.Contratransferul include expectaţii inconştiente ale medicului şi sentimente negative/ pozitive, care fie dezbină relaţia medic-pacient fie devine disproporţionala . Transferul poate fi de două feluri: -transfer pozitiv, când atitudinile şi sentimentele bolnavului sunt transferate asupra medicului curant, faţă de care acesta capăta o dependentă bazată pe încredere, cu efecte pozitive; -transferul negativ, în cursul căruia bolnavul adopta o atitudine de opoziţie şi de neîncredere faţă de medicul sau curant. d ) universalism -abordarea uniformă a tuturor pacienţilor, adică toţi bolnavii au aceleaşi drepturi; -eliminarea discriminărilor de etnie, sex, religie său statut socio-economic; e ) dezinteres şi altruism -excluderea intereselor financiare din partea medicului -devotament şi dăruire pentru pacienţi Percepţia medicilor despre pacienţi ca fiind buni este determinată de: -concordanta dintre severitatea simptomelor şi boala somatică clar diagnosticabila; -lipsa unei simptomatologii demonstrative; -complianta terapeutică; -consecventa pacienţilor în administrarea tratamentului; -existenta unui control emoţional şi a sentimentului de recunoştinţă. Pentru reuşita activităţii medicale, se cer medicului câteva calităţi obligatorii, reprezentate prin următoarele: -calitati fizice: sănătate, ţinuta şi atitudine corecte, fizionomie plăcută, sobrietate; -calitati intelectuale: bun simţ, înţelegere răbdare în ascultarea bolnavului, judecata dreaptă, memorie bună a faptelor observate şi o corectă înţelegere şi interpretare a,, cazurilor", gust pentru munca intelectuală, instrucţie profesională solidă, cultura generală, spirit de observaţie; -calitati morale: bunătate, răbdare, discreţie, prudentă, exactitate, cinste. Toate aceste calităţi care li se cer medicilor fac din aceştia o elită profesională. Elementele incluse în,, profilul psihologic", al medicului sunt reprezentate prin următoarele: 1.tactul Tactul este arta de a intra în sentimentele celuilalt.Din aceste considerente, fiind în primul rând o trăsătură morală de caracter, tactul îl ai sau nu îl ai.În cazul în care există, el poate fi dezvoltat şi educat, dar este indispensabil medicului în orice situaţie. 2.Înţelegerea semenilor Este starea de compătimire, de coparticipare la suferinţa omului bolnav; 3.Spiritul de observaţie are o valoare esenţială.El constă în surprinderea esenţialului, în degajarea faptelor semnificative importante din mulţimea de date inutile, în căutarea celor mai clare şi mai directe cai de abordare a problemelor medicale ale bolnavului. 4.Arta de a convinge Este persuasiunea bolnavului.Prin aceasta medicul trebuie să-şi apropie bolnavul, să-l atragă, să-i susţină moralul, evitând dizarmoniile dintre el şi pacient, care pot avea consecinţe nefaste. 5.Comunicarea cu bolnavul Este deosebit de importanta, depinzând în mare măsură, atât succesul diagnosticului, cât şi cel al efectelor terapeutice ale bolii.Medicul trebuie să fie deschis, dar prudent în comunicarea cu bolnavul.Modul de a vorbi al medicului în fata bolnavului trebuie să fie bine calculat, nici prea puţin, nici prea mult.Se va căuta de fiecare dată evitarea ambiguităţii, a utilizării unor termeni de specialitate.Se va evita să se vorbească între medici în prezenţa bolnavului, de regulă lavizitele medicale mari, cu mai mulţi specialişti, într-o limbă străină, astfel încât bolnavul să nu înţeleagă cele discutate referitoare la starea sa clinică.Aceasta este un efect psihologic şi moral extrem de negativ asupra bolnavului, trezindu-i angoase ori inducându-i ideea gravitaţii sau chiar a incurabilităţii bolii sale.De regulă, în cazul comunicării cu bolnavul, medicul trebuie să asculte, iar bolnavul este cel care trebuie să vorbească. Tipuri de medici Medicii sunt diferiţi.În sensul acesta se pot descrie mai multe tipuri de medici, după cum urmează; -medicul curant este tipul altruist, ocupat, atent şi interesat de bolnavii pe care îi are în grijă sa, permanent alături de aceştia şi de familiile lor; -medicul,, om de ştiinţă, este tipul de cercetător interesat numai de obiectul şi rezultatele cercetării sale, detaşat de suferinţă bolnavilor, orgolios dornic de descoperiri şi de glorie profesională; -medicul pedagog este ocupat cu instruirea studenţilor, cărora li se dedica.Este riguros, ordonat, didactic, sintetic, îşi căuta cu multă atenţie,, cazurile de afiş" pe care să le prezinte la curs. -medicul afacerist urmăreşte profitul material prin exercitarea profesiunii medicale, este interest de profit, şi nu de bolnav ca fiinţă umană ci ca,, sursa de venituri" material, acesta are un caracter îndoielnic, imoral; -marii maeştri sunt cei care ilustrează un domeniu al medicinei, cei care creează o specialitate, şcoli medicale, sunt înconjuraţi de colaboratori formaţi de ei şi de elevi discipoli.Mai sunt numiţi şi,, somităţile medicale". -specialistii marginalizaţi sunt cei care nu au contacte directe cu bolnavii (medicii de laborator, medicii igienişti ), aceştia trăiesc un,, complex de inferioritate", un,, sentiment de frustrare", atât material, cât şi moral, în raport cu celelate categorii de medici. O altă clasificare a tipurilor de medici după Boetcher : 1.demonstrativ-activ, obţine efecte spectaculoase referitor la diagnostic şi tratament (are soluţii pentru toate problemele ) .Calităţile sale sunt: deschis, comunicativ, entuziast. Defecte: recomanda multe medicamente, preferând tot ce apare nou în industria farmaceutică, nu este atent la detalii; 2.autoritar-tiranic.Calităţile acestui tip sunt: riguros, minuţios, coordonează echipa terapeutică.Ca defecte: conservator, adept al regulilor stricte, al ierarhiei, poate induce teamă -respect-tendinte ipohondrice la pacient; 3.depresiv-Calitatile sale sunt: comunicativ (apropiat de pacient ), harnic, eficient. Pacienţii desemnează frecvent acest tip prin termenul,, cumsecade". (Simion şi Iamandescu în I.M.Iamandescu,,, Psihosomatica Aplicată; -2009 ) . Defecte: frământat, se suprasolicita (nu poate refuza sarcini ), dezvolta sentimente de autoculpabilitate, de incapacitate şi e predispus la boli psihosomatice inclusive sindromul Burn -Out. 4.Schizoidul-Calitatile tipului schizoid sunt: subtil, superinteligent, are obiectivitate maximă, eficienta, iar ca şi defecte: închis, rece, distant faţă de pacienţi sau restul personalului medical. Problema adevărului referitor la diagnostic şi tratament -din punct de vedere legal este obligatoriu; -din punct de vedere psihologic are acţiune duala, adică poate,, ucide", în cazul diagnosticului de cancer (cei care ştiu trăiesc cu 6 luni mai puţin decât cei care care nu îşi cunosc diagnosticul ) .Mai există o cale intermediară când medicul, spune cui şi cât doreşte spune adevăruri atenuate şi ignora anumite întrebări ale pacientului, în situaţia diagnosticării unui cancer. -o abordare eficienţa este comunicarea personalizată a diagnosticului concomitent cu evaluarea aşteptărilor/temerilor acestuia. Supape ale pacienţilor în condiţiile în care le este greu să accepte diagnosticul: -,, diagnosticul poate fi greşit", -exista şanse prin evoluţie favorabilă, rezistenţa organismului; -posibilitatea unor tratamente noi, recente; -resemnarea; Prin comunicarea defectuoasă sau limbaj nonverbal, care este o sursă de informaţii privind trăirile medicului acestea pot induce în pacient nesiguranţă şi teamă.Comunicarea ineficienta poate cuprinde: -termeni de jargon medical, care îi declanşează pacientului anxietate; -ambiguitate, adică mesaje neclare, contradictorii. Ciobanu Georgeta Psiholog/Psihoterapeut format in Scoala de Psihoterapie Experientiala si a Unificarii centrata pe Adult, Copil, Cuplu si Familie; Tel: 0723636692 www.psihologinconstanta.ro