Au fost odata ca niciodata filme si romane de dragoste care au insamantat in mintea noastra vise despre iubiri eterne. Parintii si bunicii ne-au incurajau sa credem in Feti Frumosi si Ilene Cosanzene. Preotii dezlegau cununiile fetelor nemaritate, iar sortitul aparea dupa 9 marti de rugaciuni la Biserica Sf. Anton. : )

Am fost invatati sa credem in suflete pereche, ca exista parteneri perfecti pentru noi, ca acestia ne vor ghici gandurile si vom fi indragostiti de ei toata viata. (… ) Apoi urmeaza momentele de fericire (daca ai noroc ), nunta si copiii; dupa care, tine-te bine, calvarul… : )

El nu mai era ce-a fost, iar ea s-a schimbat radical. Iar copiii incep sa incurce parintii pentru ca timpul liber se limiteaza, finantele oricum le-ai imparti, dau cu minus de multe ori, afectiunea si rabdarea sunt epuizate usor. Apare terenul fertil pentru reprosuri si zanzanie. Se contabilizeaza „sacrificiile" pentru partener si copii. (Cate s-au facut pentru ei, bietii copii, ce sacrificiu imens…! Iar ei nu apreciaza deloc, fac numai fapte rele … Pe bune??? Te decizi sa faci un copil, dupa care il iei p-asta mic la rost ca te incurca! Si il frustrezi pe viata, il faci sa se simta un mic handicapat, neputincios ca nu te face pe tine parinte fericit!? ) (… ) Incep vocalizele care iau forma unor tipete adresate partenerului de viata, el deja nu mai este bun de nimic, incepi sa impui, devii nefericit cu noua dezordine familiala, te ingrasi sau slabesti peste masura, arati rau, sexul dispare, si cauti fericirea in alta parte, sau o dai in depresii, somatizari sau altele din aceeasi categorie.

Cu toate astea, parintii, chiar daca au suferit teribil, isi indeamna copiii sa se casatoreasca si sa le aduca nepotei. Cat sadism! (… ) Cam asa arata un tablou general pe care eu, din ghinion, l-am intalnit in mod frecvent. (… )

Sa pornim de la faptul ca nu este responsabilitatea noastra sa il facem pe celalalt fericit. Asteptarile unor parteneri ca celalalt ar trebui sa faca anumite lucruri pentru fericirea lor, sub pretextul iubirii, sunt nefondate. Eu nu m-am nascut sa fac pe nimeni fericit, eu sunt responsabila strict de fericirea mea. Restul sunt programe ale creierului preluate din povesti, filme, etc. Aaa, ca celalalt facea anumite favoruri la inceput in primii 3-4 ani, este alta poveste. S-au facut studii ca un om nu poate suporta fericirea mai mult de 3 ani.

Creierul este programat la perioada aceasta pentru cresterea copiilor. (… ) In aceasta perioada facem mai usor concesii, suntem mai altruisti si avem un nivel mai ridicat de hormoni ai placerii… Se stie ca femeile se indragostesc de barbati bogati, statornici si ambitiosi; iar barbatii de femei fidele si fertile.

Femeile cauta barbati cu „gena buna", iar barbatii, „imperecherea". Barbatii sufera de gelozie nebuna, iar femeile se tem de tradarea emotionala, nu neaparat cea sexuala. (vezi „Geografia intima a femeii", Natalie Angier, cap. „Despre porci si laturi" )

Atractia fata de un partener este determinata insa de mai multi factori printre care relatia din copilarie cu proprii parinti, modelul cu care ne-am identificat in copilarie, legaturile de atasament care sunt produse nu numai de mediul social, ci si de sistemul sofisticat date de semnale chimice. In „Incognito", David Eagleman, vorbeste despre hormonul numit vasopresina pe care il elimina creierul unui soarece in momentul copularii cu aceeasi femela creand sentimentul placut asociat cu femela respectiva, fixand monogamia. Daca se blocheaza acest hormon, legatura intr-o pereche dispare. Insa in relatiile umane, gena pentru receptorul de vasopresina este numita RS3 334. Un barbat poate sa nu aiba nicio copie a acestei sectiuni a genei, poate avea una sau doua. Barbatii cu mai multe copii ale aceastei gene sunt necasatoriti, iar daca erau casatoriti, aveau mari probleme in cuplu.

Modelele de atasament nesanatoase sunt acelea prin care noi atragem parteneri nepotriviti. Ele oglindesc de obicei persoana agresiva cu care ne-am identificat in copilarie, care ne-a traumatizat. (… ) De obicei, dupa cei 3-4 ani partenerii isi doresc sa fie liberi si autentici (vorbim de parteneri inteligenti si stabili emotionali ). Atunci incepe negocierea pentru libertate, fericire si acceptarea autenticitatii celuilalt. Deh, un mic razboi…

Aici partenerii trebuie sa se cunoasca, sa stie ce le place cu adevarat, sa impartaseasca partenerului cum ar putea contribui la starea lor de bine, sa ofere spatiu fizic si emotional suficient pentru o noua apropiere, sa faca schimb de roluri, etc. Ideea este ca nu se schimba nimeni dupa casatorie, doar cunoasterea celuilalt sau a noastra insine nu a fost suficienta la inceput, nu s-au reglat limitele sanatoase dintre parteneri, nu au fost divulgate „defectele" si problemele cu care am intrat in relatie pentru a se verifica daca intr-adevar acestea constituie o reala problema sau nu pentru celalalt.

Relatia de cuplu este singura relatie in care poti sa evoluezi daca iti alegi un partener inteligent, care te iubeste cu adevarat, care doreste sa se dezvolte si sa evolueze. Intr-o relatie in care un partener impune iar celalalt acepta, dezvoltarea personala nu se produce, dimpotriva… Insa sa te inhami la un proces de genul acesta, trebuie sa fii motivat. Evoluezi doar daca iesi din zona de confort.

Dezvoltarea „muschiului" emotional si personal se face cu pasi mici si cu perseverenta. Important este sa iti doresti!